Dacă cineva ar avea de gând să scrie o listă scurtă a filosofilor postmoderniști prin excelență, a ceea ce se înțelege când cineva spune ”filosof postmodernist”, Foucault ar fi cu siguranță pe acea listă. Însă, pentru unii, relegarea operei lui Foucault și etichetarea ei ca aparținând doar domeniului filosofiei, nu i-ar face cu adevărat dreptate, pentru că opera sa se mută de multe ori în domenii care nu au nimic de-a face cu filosofia. Pentru unii, ai putea să te referi la Foucault ca fiind un istoric, sau un teoretician politic, sau, poate, un comentator social. În funcție de ce perioadă din viața sa a scris cartea pe care o citești, ai putea avea impresii foarte diferite despre ce subiecte erau importante pentru el. E dificil să identifici un punct de intrare clar în opera sa, dar cred că un loc foarte bun pentru a începe este să vorbim despre cartea sa din 1975, intitulată „Disciplină și pedeapsă”.
Acum, pentru o persoană care nu cunoaște deloc opera lui Michel Foucault, pentru cineva care a luat de pe raft și a citit într-o zi Disciplină și pedeapsă, cartea poate părea a fi o simpla istorie a criminologiei, un catalog istoric al modului în care am tratat și pedepsit infractorii de-a lungul secolelor. Dar, așa cum vom vedea mai târziu, Foucault vine cu o idee mult mai profundă în această carte. El va pune în evidență structurile unde se află puterea și relația dintre oamenii de la putere și cetățeanul de rând.
Foucault, însuși, nu ar descrie niciodată această carte ca fiind o “istorie” a ceva. Foucault ura cuvântul istorie și aproape că nu l-a folosit niciodată în scrierile sale. El descria această carte mai degrabă ca fiind o genealogie a modului în care am tratat infractorii, sau o arheologie a modului în care au fost pedepsiți infractorii de-a lungul anilor. El urăște cuvântul istorie pentru că, de multe ori, cuvântul istorie aduce cu sine ideea implicită că noi am exista, în lumea noastră modernă, la sfârșitul acestei lungi cronologii istorice de evenimente care au dus la un progres aproape constant. Această idee că eram niște sălbatici barbari ce acționam Machievellic, scopul justificând mijloacele, și credeam că era acceptabil din punct de vedere moral ca regele sau oamenii aflați la putere să tortureze și să ucidă cu brutalitate pe cineva care se făcea vinovat de o crimă atroce până când s-a întâmplat ISTORIA. Timpul a trecut, s-au făcut progrese. Au apărut mari teoreticieni politici, mari lideri, mari filozofi etici și-au făcut treaba și cu toții ne-am dat seama de eroarea căilor noastre și am adus în existență o lume modernă mai bună, în care toată lumea este mult mai liberă, oamenii de la putere inhibând viața cetățeanului mult mai puțin decât o făceau înainte . Foucault va pune sub semnul întrebării această presupunere despre istorie și se va întreba: cât de mult s-a schimbat cu adevărat umanitatea, când vine vorba de relația fundamentală dintre cei aflați la putere și cetățeni?
Foucault începe să exploreze această idee în primul capitol din „Disciplină și pedeapsă” descriind cum era să fii un infractor în Europa de Vest în anii 1750. Mai exact, el oferă un exemplu despre cum era lumea în această perioadă, descriind o pedeapsă reală care a fost aplicată unui criminal în anul 1757. Iată pedeapsa pe care o primea această persoană pentru crimele pe care le comisese, această pedeapsă urmând să fie aplicată în public, pe treptele bisericii:
“luat și transportat într-o căruță, purtând doar o cămașă, ținând în mână o torță de ceară aprinsă de două kilograme; apoi, pe o schelă care va fi ridicată acolo, carnea de pe piept, brațe, coapse și gambe va fi sfâșiată cu clești înroșiți în foc, iar mâna dreaptă, care ține cuțitul cu care a comis paricidul, va fi arsă cu sulf și, pe acele locuri în care carnea va fi smulsă, se va turna plumb topit, ulei clocotit, rășină aprinsă, ceară și sulf topite împreună, apoi trupul său va fi târât și sfârtecat de patru cai, iar membrele și trupul său vor fi mistuite de foc, reduse la cenușă și cenușa sa va fi aruncată în vânt”
Aceasta a fost o pedeapsă reală aplicată unei persoane reale în anul 1757. Acum, câteva lucruri pe care Foucault ar dori să le luăm în considerare, inițial, în legătură cu această pedeapsă: unul ar fi să recunoaștem faptul că această sentință a fost pronunțată pe o planetă străină nouă, care ar putea fi la fel de bine o planetă îndepărtată de planeta pe care trăim. Pentru că este atât de ușor să auzim despre o pedeapsă ca aceasta, să o punem în balanță cu intuițiile morale care ni s-au dat întâmplător în timpurile noastre moderne, să ne simțim moralmente superiori față de oamenii care au trăit în anii 1750 și apoi să le catalogăm întreaga cultură ca fiind o sălbăticie barbară dintr-o epocă trecută, despre care, până și a discuta, ar fi o pierdere de timp. Ce am putea învăța de la oameni care au crezut că așa ceva este o idee bună? Dar problema cu această abordare este că, dacă închei mereu conversația aici, odată nu vei înțelege niciodată contextul istoric care explică de ce lucrurile erau diferite atunci, și doi, mai important pentru Foucault, acest sentiment de superioritate morală ne face de multe ori să nu luăm niciodată în considerare asemănările dintre lumea de atunci și cea de acum, mai exact structurile de putere din acea vreme, relația lor cu cetățenii și cât de multe aspecte ale acestora persistă și în prezent.
Această pedeapsă a fost pronunțată într-o lume de dinainte revoluția franceză sau de cea americană. Statul-națiune care l-a condamnat pe acest prizonier, la această pedeapsă, nu a fost modelat după ideile Iluminismului, ci mai degrabă după o interpretare din epoca Renașterii a cărții Prințul de Machievelli și a Leviathanului de Thomas Hobbes. Stabilitatea acestei societăți era bazată pe teoria contractului social, pe ideea că, la naștere, fiecare cetățean al statului-națiune semnează efectiv un contract social. Cetățenii sacrifică o anumită sumă statului prin impozitare sau servicii publice sau prin alte mijloace, iar în schimbul acestor sacrificii ei primesc protecție. Protecție din partea, a ceea ce Hobbes numește, Statul Natural, protecție din partea unui rege sau a unui magistrat sau a oricărui organism suveran care garantează anumite drepturi naturale pentru oameni. Altfel spus: treaba cetățeanului este să se sacrifice pentru suveran, astfel încât acesta să-și poată face treaba de a garanta drepturile naturale ale populației, asta incluzând pedepsirea infractorilor care nu respectă legea. Acesta este un contract în care ambele părți au roluri foarte importante pentru ca societatea să funcționeze.
Atunci când cineva comite o crimă într-una dintre aceste societăți, actul este văzut ca un atac direct la adresa corpului politic. Nu numai atât, dar crima este văzută ca un afront direct la adresa fiecărui cetățean care a semnat un contract social, fiecare dintre ei constituind o mică bucată din acel Leviathan descris de Hobbes. Dar, și mai important, atunci când o crimă este comisă într-una dintre aceste societăți, ea este văzută ca un afront direct la adresa autorității regelui. Și fix aici, crede Foucault, poți începe să se vezi adevărata funcție primară a sistemului penal în aceste societăți de secol 18.
Scopul sistemului de justiție penală de atunci nu era justiția, per se. Nu exista un accent real pe o echilibrare a balanței în vreun fel. Scopul implementării pedepsei nu era echitatea. Oamenii nu primeau aceeași pedeapsă pentru aceeași infracțiune, în general. Adevărata funcție a sistemului de justiție penală, motivul pentru care aceste pedepse erau deseori dramatice și întotdeauna executate în fața publicului, ca un spectacol, era capacitatea sa de a menține ordinea socială, iar acest obiectiv era atins în câteva moduri cheie. În primul rând, acest tip de sistem era un motivator eficient de descurajare a comportamentului infracțional. Pentru că, dacă erai cineva care avea în plan în ziua respectivă să comită un act criminal, trebuia doar să te uiți la tipul căruia i se smulgeau brațele cu cleștii înroșiți în foc și obțineai motivul pentru care nu ar trebui să faci acele lucruri. Cât despre celălalt motiv pentru care acest tip de sistem era atât de bun, trebuie să înțelegem că atunci când o crimă este comisă, ea pune direct sub semnul întrebării autoritatea suveranului. Aceste pedepse executate în fața tuturor erau un spectacol public extrem de util pentru că aceste pedepse serveau o dovadă directă că suveranul încă își respecta partea lui din contractul social.
Scopul principal al acestui sistem nu era justiția, nu era echitatea, ci menținerea ordinii în cadrul societății. Iar Foucault dorea să sublinieze că, dacă ești suveran, dacă ești persoana sau grupul care a fost însărcinat de una dintre aceste societăți să mențină ordinea, o parte absolut crucială a acțiunilor tale este să te asiguri că ești încă la putere, capabil să menții ordinea și mâine, și săptămâna viitoare, și peste o lună. Cu alte cuvinte, Foucault spune: o parte intrinsecă și necesară a acestei sarcini de menținere a ordinii, dacă ești suveran, este păstrarea structurii de putere existente. Dar ce se întâmplă când structura de putere nu mai servește nevoilor poporului?
Acest sistem a funcționat extrem de bine timp de sute de ani dar, în cele din urmă, așa cum se întâmplă în cazul oricărui sistem imperfect, suveranul și alți oameni aflați în poziții de putere au început să observe anumite tipare în societățile structurate în acest fel și în modul în care acestea se ridică și cad. Au început să se confrunte cu consecințe neintenționate și defectele sistemului. Atunci când execuți public oameni de dragul de a trimite un mesaj despre unde se află puterea într-o societate, lucrurile nu se desfășoară întotdeauna fără probleme.
De exemplu, atunci când încerci să execuți public pe cineva, uneori acesta nu moare. În cele din urmă, ceva va merge prost. Fie echipamentul nu funcționează bine, fie caii nu cooperează în ziua respectivă, fie încerci să spânzuri pe cineva, dar acesta are un gât puternic și rămâne acolo câteva ore râzând de tine. Ideea este că astfel de lucruri se mai întâmplă, și atunci când se întâmplă, populația începe să se gândească dacă nu cumva este un semn rău, dacă nu cumva este un semn că autoritatea suveranului se clatină și că acesta nu mai este capabil să își îndeplinească partea sa din contractul social?
Dar aceasta nu este singura consecință neintenționată care a început să apară în aceste societăți. De exemplu, nu era cu totul neobișnuit ca atunci când unul dintre aceste tipuri de pedepse era aplicat cuiva, populația să creadă că pedeapsa a depășit cu mult gravitatea infracțiunii comise. Atunci când se întâmplau astfel de lucruri, populația putea să treacă de partea infractorului sau, cel puțin, să pună sub semnul întrebării autoritatea suveranului și dacă acesta mai conduce lucrurile cum trebuie.
Dar iată cea mai importantă consecință negativă neintenționată pentru suveran. Atunci când aceste execuții și pedepse brutale au loc în piața publică în fiecare zi, în fața tuturor, când societatea funcționează bine și suveranul își face treaba și nu există nicio îndoială în mintea nimănui când vine vorba de cine este la conducere. Nu există niciun dubiu cu privire la cui va trebui să dai socoteală și cum va trebui să dai socoteală în cazul în care vei decide să mergi împotriva regulilor aplicate de structura de putere existentă. Însă reversul medaliei este că atunci când lucrurile nu merg bine – să zicem că este o foamete, sau că drepturile naturale nu sunt garantate, sau că există, pur și simplu, un sentiment public că suveranul este inept și că trebuie să aibă loc o schimbare – nu există nicio confuzie în mintea nimănui în identificarea oamenilor de la putere care trebuie răsturnați și uciși pentru ca această schimbare să aibă loc.
Ceea ce suveranul și oamenii de la putere au început să realizeze este că, în acest tip de societate, despre care vorbim, oricât de brutală ar fi fost, voința poporului avea adesea influență asupra persoanelor aflate în poziții de putere, iar acest lucru, uneori, putea fi extrem de incomod pentru suveran. Acest fapt făcea ca menținerea suveranului într-o poziție de putere pentru o perioadă de timp extinsă să fie o întreprindere destul de vulnerabilă. Oamenii aflați în poziții de putere știau că ceva drastic trebuia să se schimbe dacă doreau ca puterea să fie mai durabilă, iar Foucault documentează o schimbare fundamentală care are loc în modul în care societățile îi tratează pe infractori, schimbare care are loc între anii 1757 și 1837.
Înainte se a cădea în gândire conspiraționistă, în care oameni malefici s-au adunat și, pe ascuns, au decis cum să rămână la putere, Foucault ar vrea, probabil, să sublinieze că nu este nevoie să existe o societate secretă malefică pentru ca oamenii din guvern să dorească ca puterea să fie mai adânc înrădăcinată. Nu uitați că și oamenii aflați în poziții de putere au semnat un contract social. O parte a acelui contract social este menținerea ordinii societății, astfel încât să poată continua să garanteze drepturile naturale ale cetățenilor, iar o parte din menținerea ordinii, din punct de vedere istoric, pentru Foucault, a constat în păstrarea structurii de putere existente. Nu este nevoie să existe persoane malefice în aceste poziții de putere pentru ca ei să fie motivați să inventeze tactici noi și mai eficiente pentru a se menține la putere. Iar Foucault ar spune că aceste noi tactici care sunt implementate între anii 1757 și 1837 reprezintă o evoluție mai amplă a modului în care oamenii aflați la putere țin prizonierii sub control.
Aceste schimbări au loc treptat, pe parcursul a zeci de ani, uneori doar prin modificări subtile ale ceremoniei execuției publice în sine. În timp ce înainte prizonierii erau, pur și simplu, plimbați într-un cărucior deschis înainte de execuție, încet, de-a lungul anilor, acest lucru a evoluat către un cărucior închis, cu scânduri de lemn prin care abia se putea vedea persoana. Iar, în cele din urmă, această paradă a evoluat către așezarea unui sac pe capul persoanei, identitatea acesteia fiind acum complet ascunsă. Până în anii 1790, majoritatea societăților au renunțat la aceste execuții publice dramatice sau creative și au preferat pedeapsa mai standardizată a ghilotinei în fața tribunalului. Câțiva ani mai târziu, ghilotina a fost mutată în spatele tribunalului până când, în cele din urmă, a fost mutată în interiorul închisorii și toate execuțiile au avut loc departe de ochii lumii. Pedeapsa și realitatea modului în care îi tratăm pe infractori s-a mutat încet, de la evenimente aflate în prim-planul conștiinței publice, către ceva abstract, tăcut, izolat și chiar închis în aceste clădiri izolate, devenind evenimente pe care nu trebuie să le vedem niciodată. Ce efecte ar putea avea acest lucru asupra unei societăți și, mai ales, de ce ar prefera oamenii care vor să-și mențină pozițiile de putere o astfel de situație?
Până în anul 1837, au avut loc două schimbări fundamentale în modul în care pedepsim infractorii, despre care Foucault spune că au fost deliberate. Numărul unu: condamnarea la moarte a cuiva la moarte ca spectacol public la care toată lumea poate asista dispăruse aproape complet. Și numărul doi: schimbasem tactica de la pedepsirea criminalilor prin mutilarea corporală, la metode prin care ne concentram în primul rând pe disciplinarea și controlul minții lor – o schimbare fundamentală de la pedepsirea fizică, la disciplinarea și reformarea minții persoanei. Acesta este motivul pentru care Foucault intitulează cartea „Disciplină și pedeapsă”, aici putând să observăm începuturile a ceea ce va deveni, în cele din urmă, închisoarea modernă. Aici este începutul unei noi modalități prin care oamenii aflați în poziții de putere își pot exercita și menține puterea asupra oamenilor.
Foucault citează un program strict pe care infractorii din anii 1830 trebuiau să îl urmeze în timpul detenției. Trezirea la 7 dimineața. 7:05 trebuie să fii la locul tău pentru apelul nominal. 7:15 trebuie să fii la popotă pentru micul dejun. 7:25 trebuie să fii la postul de lucru care ți-a fost atribuit pentru ziua respectivă. 9:15 pauză pentru apă, 9:20 înapoi la muncă. Când toată ziua ta este programată și contabilizată la secundă, nu prea mai ai timp pentru activități infracționale. Nu prea ai timp pentru alte gânduri în afara disciplinei și a respectării acestui program de lucruri. Această concentrare strictă pe disciplinarea minții și pe reformarea comportamentului va fi cuplată, în viziunea lui Foucault, cu o nouă abordare – în trei direcții – de control al deținuților.
Aceste trei direcții ale noii metode de a-i ține pe prizonieri în frâu, în opinia lui Foucault, sunt: Supravegherea, Normalizarea și Examinarea. Avem, deci, supravegherea constantă a prizonierilor, care se combină frumos cu normalizarea, sau cu un standard normalizat al modului în care un bun prizonier ar trebui să gândească și să se comporte – norme oferite de cei în poziții de putere – și ambele funcționează frumos în tandem cu un proces constant de examinare și reexaminare, în care oamenii aflați în poziții de putere îți dau un punctaj sau o notă care determină cât de bine corespunzi acelui mod de comportament pe care au decis că un bun prizonier ar trebui să îl reflecte.
Foucault crede că acest nou mod extrem de eficient de a controla deținuții ar fi inspirat din activitatea unui filozof pe nume Jeremy Bentham. Similar modului în care Platon, în “Republica”, încearcă să găsească structura ideală a guvernului, Jeremy Bentham petrece mult timp în scrierile sale încercând să găsească structura ideală a unei închisori. Modelul la care ajunge, după multă deliberare, este ceea ce el numește Panopticon. Pe scurt, Panopticonul este o clădire proiectată și amenajată într-un mod inteligent, în care un singur gardian – sau oricine se află într-o poziție de putere – poate sta în centru și, din acea poziție, poate vedea în interiorul celulei oricărui dorește. Dar prizonierii nu-l pot vedea, nu pot știi când sunt supravegheați și nu pot cunoaște criteriile care determină supravegherea lor. Într-un fel, spune Bentham, motivul pentru care acesta este un design ideal pentru o închisoare, este că singurul lucru rezonabil pe care îl pot face prizonierii este să se comporte în fiecare secundă a fiecărei zile ca și cum ar fi supravegheați, pentru că nu pot știi niciodată când acest lucru chiar se întâmplă. Viața lor este dominată, acum, de respectare strictă a unui “mod normalizat de comportament al unui bun deținut” dat de cei de la putere și de examinarea recurentă și riguroasă din partea experților, sau a sistemului judiciar.
Dar de ce ne vorbim atât de mult de istoria criminalilor? Ce legătură are asta cu filosofia? Ce relevanță are asta pentru mine? Ei bine, atunci când Jeremy Bentham se așază și creează proiectul acestui Panopticon, el nu vorbește doar despre structura ideală a unei închisori. El descrie Panopticon-ul în lucrarea sa ca fiind “un nou mod de a obține puterea minții asupra minții, într-o cantitate până acum fără precedent”. Apoi el ne spune că, deși aceasta este structura ideală a unei închisori dacă vrei să controlezi prizonierii, nu există niciun motiv pentru care același design nu ar putea fi aplicat în cadrul unei instituții mentale care promovează un standard pentru pacienți cu privire la ceea ce înseamnă să fii un pacient bun. Sau într-un cadru militar care promovează ceea ce înseamnă să fii un soldat bun. Sau într-un cadru universitar care promovează modul în care ar trebui să gândești și să te comporți dacă vrei să fii un student bun. Dacă Bentham ar fi trăit în societatea economică contemporană, fără îndoială, ar fi văzut utilitatea Panopticonului aplicat într-o fabrică pentru a produce muncitori buni, sau chiar într-o corporație multinațională care încearcă să producă angajați buni.
Să presupunem că ești într-o poziție de putere într-o corporație. Pentru a-ți controla angajații, nu trebuie să-i tratezi ca pe niște prizonieri care fac parte dintr-un lanț uman forțați să zdrobească pietre toată ziua. Atâta timp cât te asiguri că lanțul lor este suficient de lung pentru ca ei să nu se simtă ca un prizonier, poți stabili niște parametrii destul de înguști pentru ceea ce înseamnă să fii un “angajat bun”. Iar ei, nu numai că se vor încadra în acești parametrii, dar se vor controla singuri pentru a rămâne așa. Vor simți o presiune intensă de a adera la acel standard normalizat de comportament în orice moment, deoarece viața lor la locul de muncă este definită de supraveghere, normalizare și examinare. Supravegherea prin intermediul camerelor de luat vederi, al ceasurilor de pontaj, al team-lead-ului sau al supervizorului, al termenelor limită, al monitorizării activității de pe calculator și, uneori, chiar în forma supravegherii de către ceilalți angajați din jur care simt că au de câștigat de pe urma faptului că au mizerii despre cineva într-un mediu extrem de competitiv. Standardul normalizat de a fi un bun angajat va impune cum vorbești, cum acționezi și cum te îmbraci într-un mod profesionist, în modul definit de companie. Trebuie să afișezi persona de la locul de muncă, să fii mereu politic corect, să faci tot ce poți pentru a te asigura că ești un bun jucător de echipă. Apoi se trece la faza de examinare, cu evaluările lunare, trimestriale, anuale, în care ți se dă un punctaj în diferite domenii pentru a determina cât de bine te descurci sau, cu alte cuvinte, cât de bine corespunzi cu cine spun eu că ar trebui să fii. Productivitatea ta este cam la același nivel ca la ultima evaluare, te descurci bine în unele domenii, dar mai este loc de îmbunătățiri în alte câteva domenii, dar nu-ți face griji, avem un plan de acțiune ca să vedem dacă putem să te readucem pe drumul cel bun.
Această metodă în trei direcții a devenit modul dominant de control al comportamentului uman. Acum, luați în considerare asemănările pe care acest model le are cu structura unor religii, cu supravegherea constantă, comportamentul normativ și procesul riguros de examinare. Această metodă este atât de eficientă și atât de adaptabilă încât, în lumea noastră modernă, se extinde dincolo de instituții precum închisorile sau corporațiile și s-a încorporat în însăși structura societății. Se poate spune că același proces de supraveghere, normalizare și examinare există și în modul în care ne prezentăm online, în mass-media pe care o consumăm și, cel mai probabil, se desfășoară chiar și în diverse cercuri sociale din care facem parte. Foucault ar spune că unul dintre lucrurile cu adevărat insidioase despre modul în care este exercitată puterea și în care oamenii sunt controlați în timpurile moderne prin aceste noi metode, este că, simultan, ești atât un subiect care este controlat, cât și un participant activ în sistem, un participant activ care, de cele mai multe ori fără să știe, susține structura de putere existentă.
Să ne amintim puțin de sistemul de justiție penală din anii 1750? Așa cum am observat, scopul întregii situații de atunci nu era justiția sau corectitudinea, ci mai degrabă beneficiile pe care sistemul le oferea societății atunci când era vorba de menținerea ordinii și de continuarea progresului. Ei bine, Foucault se va întreba: este sistemul penal din anii 1970 chiar atât de diferit atunci când îl privești mai atent? Trăim într-o eră modernă, luminată, în care am crescut de-a lungul istoriei și am învățat erorile căilor noastre și am construit un sistem penal care are, ca prim scop, rolul de a distribui dreptatea și echitatea? Pentru Foucault, scopul sistemului penal modern nu este justiția sau echitatea. Scopul este ca, prin supraveghere, normalizare și examinare, să producă cetățeni inofensivi, docili, muncitori, plătitori de taxe și impozite, productivi, care respectă regulile și sunt mulțumiți cu o viață de conformare la standardul normalizat a ceea ce înseamnă să fii un cetățean. Cu alte cuvinte, subiecți docili și utili care îndeplinesc viziunea viitorului dată de cei în roluri de putere.
Acesta este motivul pentru care există o diferență atât de mare între infracțiunile “gulerelor albe” și cele ale “gulerelor albastre” atunci când vine vorba de sentințe – între un director care jefuiește Fiscul cu 20.000 de dolari prin evaziune fiscală și un tip care jefuiește un McDonalds cu 500 de lei și un Big Mac. Cu excepția cazului în care directorul executiv refuză în mod categoric să returneze banii, de 9 ori din 10 nu va vedea interiorul unei celule de închisoare, deoarece comportamentul lui nu are nevoie de prea multă reformă în ochii celor de la putere. Li se zice, practic: continuați să faceți aproape tot ceea ce faceți, continuați să munciți, continuați să creați locuri de muncă, continuați să înființați noi companii și să mergeți la badminton duminica, doar plătiți-vă taxele. În timp ce tipul care a jefuit McDonalds-ul, și dacă mărșăluiește înapoi în magazin și restituie banii direct managerului, de 9 ori din 10 ori va merge la închisoare pentru că scopul sistemului penal este reformarea infractorilor pentru a se potrivi unui tipar preexistent despre ceea ce este o persoană normală.
De asemenea, luați în considerare faptul că, odată ce ați fost condamnat, nu este vorba nici de justiție, nici de corectitudine, nici de un fel de pedeapsă directă și nici de răsplată pentru infracțiunile pe care le-ați comis în acel moment. În zilele noastre există posibilitatea, modernă, de a ieși din închisoare pentru bună purtare. Cu alte cuvinte, atâta timp cât ești dispus să te reformezi și să devii tipul de persoană care ți s-a spus să fii, nu contează cu adevărat care a fost sentința inițială. Ți se pot reduce câteva decenii din pedeapsă dacă ești dispus să joci după regulile impuse.
Acum, sunt unii oameni care, indiferent de câte ori merg la închisoare, nu vor juca niciodată după reguli. Nu vor deveni niciodată persoanele pe care cei de la putere ar dori să fie. Acești oameni, care nu se vor schimba niciodată, sunt cei care fie vor fi recidiviști pe viață, în închisoare și în afara ei, fie vor primi în cele din urmă închisoare pe viață.
Iar Foucault ar spune că tocmai acest tip de oameni care refuză să joace după reguli sunt absolut fascinanți pentru noi, oamenii “normali”. Aceasta este o altă invenție modernă, în viziunea lui Foucault: gândirea despre noi înșine ca fiind normali și etichetarea criminalilor ca fiind “anormali” sau oameni care trebuie reformați pentru a ajunge la o stare de normalitate. Dar tocmai faptul că nu sunt ca oamenii normali ne face să fim atât de fascinați de infractori! Uitați-vă pe Netflix la toate emisiunile legate de crime care există. Dacă mai aveți un abonament la televizor, uitați-vă la toate emisiunile difuzate care documentează anumite crime. Această fascinație nu este un fenomen modern, pentru Foucault. Ea a existat de-a lungul întregii noastre istorii. În Vestul american, a existat Billy the Kid. În Marea Depresiune, Bonnie și Clyde. Criminalii pot deveni chiar eroi populari, precum DB Cooper, dar acest lucru nu se întâmplă doar în Statele Unite. Acest lucru s-a întâmplat în întreaga lume. O parte din motivul pentru care aceste societăți mai vechi s-au îndepărtat de direcția executării criminalilor ca spectacol public, este exact din cauza efectelor foarte reale a ceea ce se întâmplă atunci când pui în centrul atenției un criminal iubit de public. Foucault crede că îi iubim atât de mult pe criminali pentru că, atunci când refuză vehement să joace după regulile societății, au capacitatea de a ne arăta exact ceea ce suntem.
Suntem cei care respectă legea, ocupanți și participanți activi în ceea ce este, de fapt, o imensă închisoare socială. Ne trăim viețile prinși într-o celulă în interiorul unui Panopticon. Sau într-un Panopticon în interiorul altui Panopticon. De fapt, pentru Foucault, Panopticonul este o metaforă excelentă pentru întregul proiect al modernității. El zice că – la fel ca în închisoarea reală, unde scopul operațiunii nu este o virtute superioară, cum ar fi justiția, ci mai degrabă reformarea prizonierilor în subiecți utili pentru a menține societatea în funcțiune – noi, ca ocupanți ai închisorii noastre sociale, suntem în mod constant disciplinați și reformați în buni angajați, buni consumatori, buni alegători, buni studenți, buni prieteni, iar toate așteptări sunt internalizate noi înșine, date de cineva aflat într-o poziție de putere. Ni se dau standarde prin emisiuni TV, filme, cărți, toată mass-media, standarde pe care le internalizăm și care ne spun cum ar trebui să arate corpul nostru, ce este frumusețea, ce ar trebui să te intereseze, ce poți spune și ce nu poți spune, ce pot face unii oameni și tu nu poți face. Foucault spune că nu există nicio închisoare sau metodă de tortură, concepută vreodată, care să le poată face oamenilor ceea ce ei își fac de bună voie, în închisoarea noastră socială modernă.
Trăim într-un Panopticon, pentru că ne trăim viețile ca și cum am fi în mod constant supravegheați și ținuți la aceste standarde despre cum ar trebui să fim, standarde ce ne sunt oferite de mass-media. Dar partea cu adevărat patologică este că am construit o lume în care suntem simultan prizonierul, care se reformează în celulă, și gardianul din centrul Panopticonului, care ne urmărește constant. Am creat o lume în care suntem supravegheați în permanență de noi înșine. Supravegheați privindu-ne în oglindă, întrebându-ne dacă ar trebui să ne înfometăm în seara asta pentru a pierde acele două kilograme care ne vor face frumoși. Ne supraveghem gândurile iraționale, pe care le numim toxice, suferind în tăcere pentru a nu ne confrunta cu rușinea de a cere ajutor și de a părea slabi în fața celor din jur care au nevoie de noi în parametrii optimi. Nu există închisoare care să se compare cu o viață în care te forțezi să aderi la un standard normalizat de comportament, care îți spune cum este persoana care ar trebui să fii, în timp ce ești supravegheat și examinat în mod constant de tine și de alții, pentru a te asigura că faci ceea ce ți se cere. Aceasta este ceea ce Foucault numește: geneologia sufletului modern.
El ne îndeamnă să ne gândim la faptul că mass-media pe care o consumăm ne oferă chiar vocabularul pe care îl avem la dispoziție și, odată cu acesta, singurele categorii pe care le putem utiliza pentru a ne defini ca persoane. Vedeți, de-a lungul istoriei, oamenii și-au pus întrebarea: unde se află în cele din urmă puterea? Cine deține puterea și cum este exercitată ea asupra oamenilor? Spre deosebire de societățile secolului XVIII, în lumea noastră modernă, puterea este mult mai greu de identificat, iar o parte din motiv este faptul că ea a devenit mult mai răspândită și mai difuză. Pentru Foucault, puterea, în lumea noastră modernă, este întotdeauna legată de cunoaștere. Pentru structuraliști și post-structuraliști – curent din care făcea parte și Foucault – cunoașterea nu este un set obiectiv și codificat de fapte despre felul în care funcționează universul. Pentru acești gânditori, cunoașterea nu este altceva decât concluzia setului actual și dominant de discursuri culturale și metoda folosită pentru da sens lumii.
Așadar, pentru Foucault, dacă puterea se află în mâinile oamenilor cu cunoștințe, iar cunoștințele ne sunt oferite de oameni care folosesc prejudecăți culturale înguste pentru a ciopârți realitatea, atunci de unde ne luăm cunoștințele? Și cine sunt acești oameni care descoperă aceste cunoștințe pentru noi? Ei bine, în timpurile moderne, știința este cea care ne oferă cunoștințele, iar liderii de opinie din cadrul științelor, în domeniile lor de studiu respective, sunt cei care ajung la cunoștințele pe care noi le folosim.
Ideea lui Foucault despre putere este că nu contează câți bani ai, sau cât de înaltă este funcția politică pe care o deții. Acei oameni pot părea puternici, dar dacă poți dicta parametrii pe care acei oameni îi folosesc pentru a înțelege cele mai fundamentale lucruri despre existența lor, dacă le poți dicta viziunea pe care o au asupra a ceea ce este o ființă umană, cum se integrează în lume, vocabularul pe care îl folosesc pentru a gândi cine sunt, atunci poți dicta ce lucruri contează pentru ei și pe ce ar trebui să își folosească resursele economice sau politice. Pentru Foucault, aici se află adevărata putere.