Pentru început, trebuie să precizez ceva despre Emil Cioran, unul din cei mai mari existențialiști ai secolului XX. Fiind existențialist, nu petrece prea mult timp vorbind despre metafizică sau epistemologie sau estetică, considerându-le o pierdere de timp. El dorea să vorbească despre existență, despre condiția umană și, în special, despre aspectele întunecate și urâte ale existenței, aspecte pe care societatea încearcă, de cele mai multe ori, să le țină ascunse, dar care, știm cu toții că sunt prezente. Prin urmare, vom aborda câteva tematici întunecate în acest eseu.
Din cauza fascinației pe care o prezintă față de aceste subiecte, multă lume l-ar clasifica pe Cioran ca fiind un pesimist – și nu putem nega că, în anumite aspecte, era – dar, sub aceasta fațada pesimistă, vom găsi unul din cei mai optimiști gânditori din câți am avut plăcerea să îi citesc. Scrierile lui sunt departe de a fi deprimante. Uneori, când ești presat de o problemă în viață, îți dorești ca cineva să vină să îți dea un sfat care să rezolve problema. Ai vrea ca un filosof, precum Platon, să vină să îți spună cum să îți trăiești viața într-un mod înțelept. Dar alteori, când te confrunți cu probleme pe care nu ai altă opțiune decât să le înduri și să le rezolvi singur, probleme ce nu vor dispărea prea curând, nu îți vei dori să vină cineva să ți le rezolve, ci vei dori pe cineva care să te asculte, pe cineva care s-a confruntat cu ceva asemănător și care poate empatiza cu tine. În această categorie putem încadra lucrările lui Cioran. Alături de el nu te mai simți la fel de singur în fața acestor aspecte întunecate ale condiției umane, permițându-ți să le scoți la lumină și să nu le mai ascunzi din nevoia de a fi politicos.
Pentru a înțelege perspectiva scrierilor lui Cioran, trebuie să vorbim despre un grup de oameni care, istoric, au fost numiți gnostici. Ideea acestora de bază este că lumea este imperfectă în multe aspecte ale ei, idee care, tradusă în context religios, descrie lumea noastră ca o lume aflată între Rai și Iad, sau dacă o traducem în context Platonic, lumea noastră este doar o umbră a lumii formelor. Din cauza aceste imperfecțiuni, numeroși gânditori au încercat să dea un răspuns întrebării ”De ce este lumea noastră atât de imperfectă?”. Ei bine, la această întrebare, gnosticii răspund că lumea este așa pentru că a fost creată într-un mod malefic. Dumnezeu, oricum l-ai concepe, putea crea o lume după bunul lui plac. A ales să creeze o lume în care, de exemplu, trebuie să consumi viață pentru a trăi. A creat o lume în care există furtuni și vulcani și orice altceva ce poate cauza greutăți. A creat, deci, o lume în care suferința este un element indispensabil al procesului vieții. Gnosticii concluzionează de-aici că doar un Dumnezeu malefic ar fi putut crea așa ceva.
Ducând mai departe raționamentul, din cauza acestei suferințe inerente existenței, gnosticii ajung într-o poziție cunoscută nouă azi ca anti-natalism – pusă în practică în forma refuzului de a avea copii dintr-o aversiune față de ideea de a aduce mai multă suferință în lume. Și ajungem, astfel, la Cioran. El spune la un moment dat că fugim cu toții de tragedia de a ne fi născut, de realitatea de a fi fost aruncați într-o lume absurdă și lipsită de sens împotriva voinței noastre. Și, pe de-asupra, suntem conștienți de această realitate – ”E mai bine să fii un animal decât un om, o insectă decât un animal, o plantă decât o insectă, și tot așa. Orice poate diminua regatul conștiinței și îi poate compromite supremația.”
Dar Cioran, în final, va respinge gnosticismul și anti-natalismul. Motivele acestei respingeri sunt multiple, dar cel mai important este acela că aceste curente au încercat să își sistematizeze concluziile. El considera că nu ai nevoie de o descriere oficială, codificată, a realității pentru a realiza că oamenii sunt un proiect eșuat. Umanitatea în sine este un proiect eșuat. Poți să te rogi la ce zeu vrei, dar pentru Emil Cioran, indiferent de natura acelui zeu, un lucru e clar: cu acest proiect, în particular, a cam dat greș.
Probabil că nu va fi un șoc pentru nimeni, dar Cioran ajunge la concluzia că totul în existența noastră e lipsit de sens. Și plecând din acest punct, el râde de perspectiva prin care ai putea considera un Dumnezeu responsabil de creația unei lumi atât de absurde. El spune că dacă crezi într-o forță în spatele universului, ar trebui să fii pregătit ca uneori să trebuiască să-ți trăiești viața fără promisiunile sau siguranța oferită de Dumnezeu. Iar dacă te oprești puțin să asculți, când încetezi să mai cauți răspunsuri, ceea ce vei auzi este unica realitate: liniștea. Ce auzim atunci când „lăsăm ideile goale; credințele, fleacuri; arta o minciună; iar filosofia o glumă”? Când ne oprim din a mai încerca să raționăm și să facem lumea din jurul nostru să aibă sens prin religii sau filosofii, intrăm în contact cu realitatea universului: liniștea.
„Pentru animale, viața e tot ceea ce e; pentru om, viața are semnul întrebării. Un semn al întrebării ireversibil, căci omul nu a găsit, și nici nu va găsi, vreun răspuns. Viața nu doar că nu are niciun sens, nici nu va putea avea vreodată unul.”
Existența umană este presărată cu elemente tragice și dureroase cât se poate de reale, elemente cu care cu toții ne vom confrunta în decursul vieții. Pe scurt, sunt lucruri în viața care sunt, pur și simplu, oribile. Practic, toată lumea s-a confruntat, se confruntă sau se va confrunta cu disperarea, depresia, melancolia și eșecul. Cu toții facem erori care ne costă oportunități importante. Cu toții am avut inimile frânte. Și cu toate astea, într-un mod cât se poate de interesant, Cioran punctează faptul că aceste experiențe sunt parte a unui categorii privilegiate de subiecte grele, un set de experiențe reale despre care nu ar trebui să discutăm.
Pentru mulți dintre noi, viața constă în întreținerea constantă a unei imagini în cadrul căreia nu trăim niciuna din aceste experiențe. Trebuie să zâmbim în toate pozele. Trebuie să fim fericiți cu punctul în care ne aflăm în viață și entuziasmați de ceea ce ne rezervă viitorul. Din păcate această imagine nu prezintă realitatea experiențelor noastre interne, dar există un fel de presiune de a ascunde aceste trăiri și de a nu vorbi despre ele. Când un prieten vine la noi și ne spune că este deprimat din cauza lipsei de sens din viața lui și că este disperat de cât de puțin control are asupra vieții, de obicei, spune Cioran, privim persoana respectivă cu îngrijorare. Încercăm să îi reparăm de parcă ar fi stricați, când el tot ce face este să accepte realitatea așa cum este ea.
Cioran se întreabă de ce nu putem vorbi despre această față a realității, când aceste experiențe negative fac parte din condiția umană? Răspunsul lui este din simplul motiv că aceste discuții ne fac să ne simțim inconfortabil. Și ne simțim inconfortabil pentru că, articulând aceste experiențe și permițând altora să le expună, ne blocăm capacitatea de a trăi într-o constantă stare de negare a morții. Heidegger punctează faptul că majoritatea oamenilor își trăiesc întreaga viață făcând orice numai să nu se gândească la realitatea faptului că vor muri și că întreaga societate a fost construită în jurul acestei negații a morții, ascunzând moartea și bolile în locuri pe care să le putem ignora în liniște: cimitire, spitale și aziluri.
În viziunea lui Cioran, oamenii folosesc trei strategii principale, și multe altele mai neimportante, pentru a scăpa de aceste sentimente negative. Prima metodă este să raționeze căi prin care să se poată elibera de ele, fie prin religie, fie prin filosofie, fie prin alte idei de acest tip. Practic, în această categorie intră toate metodele prin care am creat narațiuni ce au ca scop aplanarea acestor sentimente – aici putem observa de ce este Cioran un filosof atât de interesant, lui neplăcându-i filosofia. Când încercăm să raționăm o cale de a scăpa de sentimentele de groază și melancolie din existență, ce facem de fapt este să fim necinstiți intelectual. Când nu-ți place disconfortul creat de aceste sentimente, vei încerca să raționezi o viață ce te va face să fii mai optimist. Dar, de fapt, te legi de o doctrină ce oferă speranțe false, și care închide unele opțiuni de urmat în viață. Când nu ești legat de nimic și accepți lipsa de sens a lumii, ești liber să alegi ce cale vrei. Spre exemplu, când accepți pericolele din sălbăticie, nu mai trebuie să stai închis într-o cabană și să privești peisajele de pe geam. Dar ca orice lucru care merită văzut, această cale vine cu un cost. Iar costul acestei existențe este melancolia, frica și toate celelalte sentimente ce vin la pachet cu onestitatea intelectuală.
A doua strategie prin care ne descotorosim de aceste sentimente este prin a ne auto-distrage atenția de la ele, această metodă fiind foarte facilă lumii noastre când avem acces la Netflix, social media, jocuri video, droguri, cărți fantastice etc. Dar dacă alegi să ignori aceste sentimente, la un moment dat, te vor lovi cu toată forța pe care o acumulează, pentru că nu vei putea fi permanent distras de la realitatea vieții. Precum raționarea, distragerea atenției are efect pe termen scurt, dar vei fi privat de experiența și antrenamentul necesar de a face față acestor sentimente. Iar întâlnirea cu ele va fi inevitabilă și, în lipsa unei experiențe, se vor dovedi catastrofale.
A treia strategie de a scăpa de aceste sentimente este prin acceptarea lor ca realități. Această strategie poate fi observată în stoicism și în filosofiile estice. Ideea de bază este că dacă învățăm să acceptăm că aceste lucruri nu sunt în controlul nostru, atunci ele, indiferent de cât de inconfortabile pot fi, nu vor mai avea putere asupra noastră. Totul sună bine în teorie, dar Cioran și-a păstrat scepticismul în ceea ce privește existența unei persoane care să accepte aceste lucruri, considerând că ceea ce fac, de fapt, este o altă formă de raționare pentru a le dezarma de puterea pe care aceste sentimente le au asupra noastră.
Dar să presupunem, de dragul discuției, că există oameni care au învățat să accepte complet că totul este în afara controlului lor. Pentru Cioran, simpla acceptare nu este destulă pentru un om funcțional. Într-un univers absurd și fără sens, simplul act de a te ridica din pat și de a face orice altceva decât să mănânci și să dormi, presupune să deții motivații morale, estetice, religioase sau sociale. Deci, chiar și acei oameni care au atins acel nivel de acceptare, fac pași necinstiți intelectual datorită educației morale, estetice, religioase sau sociale pe care au primit-o.
„Când niciunul dintre motivațiile curente – morale, estetice, religioase, sociale și așa mai departe – nu mai ghidează viața, cum poate cineva să susțină viața și să nu cadă în nimicie? Doar printr-o conexiune cu absurdul, prin iubirea inutilității absolute, iubind ceva ce nu are substanță dar care simulează o iluzie a vieții. Trăiesc pentru că munții nu râd și nici viermii nu cântă.”
După cum am zis, raționalul te poate liniști, desigur. Rațiunea te poate elibera temporar de sentimentele de groază și melancolie, dar îți limitează posibilitățile pe care le ai în viață legându-te de o doctrină. În acest sens, o persoană ce nu folosește rațiunea, distracția sau acceptarea pentru a inhiba sentimentele inconfortabile, o persoană încărcată cu sentimente de disperare și melancolie, trăiește o viață mai plină într-un mod inaccesibil celorlalți. Dacă disperarea și melancolia sunt părți ale vieții, putem considera că a fugi de ele presupune o negare a vieții, de fapt.
Deși Cioran poate părea pesimist, el nu este de acord cu ideea de a sta degeaba plângându-te că nimic nu are sens și că universul este absurd. Tactica pe care ne sugerează să o abordăm este aceea de a vira spre absurd, spre deosebire de a vira spre a-l evita. El vrea să alergăm în „clădirea în flăcări” din care toată lumea fuge, să învățăm să iubim absurdul universului și să ne conectăm cu inutilitatea pură a lucrurilor. Îmbrățișând absurdul, vom susține viața. Să te îmbarci la o asemenea călătorie nu este ușor, dar răsplata va consta în posibilitățile nenumărate ce se vor deschide în fața ta.
Iată, deci, ce face Cioran în opera lui. Virează direct în fiecare dintre aceste sentimente despre care am vorbit, fiind fascinat de cele mai întunecate subiecte, subiecte tabu într-o conversație politicoasă. Două astfel de subiecte, care l-au fascinat întreaga viață, sunt conceptele de eșec și suicid. Gândurile sale despre eșec sunt pe cât de interesante, pe atât de hilare. Oamenii lui preferați în viață erau niște eșecuri complete. Se delecta cu propriile eșecuri în viață și credea că acestea ar trebui îmbrățișate.
Sinuciderea, pe de altă parte, a fost o problemă ceva mai complicată. Cioran nu credea că sinuciderea era un răspuns la sentimentele incomode. El însuși nu s-a sinucis. Întregul său mesaj este acela de a îmbrățișa viața, ceea ce pentru el înseamnă în mod necesar să îmbrățișeze melancolia, teama, eșecul etc.
“Faptul că viața nu are niciun sens este un motiv pentru a trăi – mai mult, este singurul.”
Înainte de a continua, trebuie să înțelegem pentru cine scrie Cioran. Considera că a scrie pentru sine era cea mai bună formă de terapie pe care o întâlnise în viața lui. Ori de câte ori scria ceva, intenția din spate era întotdeauna să exprime ceva, pentru că, așa cum spunea el, ori de câte ori exprimi ceva ce simți în interior, instantaneu acel lucru devine mult mai suportabil. Când înțelegi că aceasta era, în cele din urmă, prima sa prioritate în scrierile sale, poți vedea clar că pentru el a scrie nu însemna să scoată un best-seller. Pentru el, a scrie era o chestiune de viață și de moarte. Era o modalitate prin care putea să treacă peste tragediile din viață – precum insomnia, cu care se lupta cumplit. A fost o modalitate de a face față melancoliei și terorii. Scrierea unei cărți a fost, așa cum spunea el, “sinuciderea amânată”.
Așadar, știind toate acestea despre el, nu este o surpriză faptul că lucrurile despre care alege să scrie vor fi, în general, aceste stări tabu, sentimente întunecate despre care nu avem voie să vorbim în societatea politicoasă. De asemenea, este evident că va scrie în fragmente, și nu urmând un arc narativ, cu un început, mijloc și sfârșit clar. El nu construiește un argument pentru modul său de a vedea lucrurile. El doar scrie.
Însă, un lucru important de reținut este că, nefiind niciodată limitat de formatele literare tradiționale, cititorul se poate trezi într-o situație de vești bune/vești proaste. Vestea proastă este că este imposibil să îl definești. Dar, pe de altă parte, este o veste bună dacă ești în căutarea unei explorări neîngrădite a absurdității existenței. Cea mai bună abordare a cuiva care vrea să îl studieze, este să grupeze fragmentele sale în teme generale, concepte pe care Cioran le vizitează și le revizitează de-a lungul mai multor lucrări și întotdeauna pare să aibă ceva nou de spus despre ele, teme precum melancolia, groaza, depresia, dar mai ales cele pe care ne vom concentra astăzi: eșecul și sinuciderea.
Acum, trebuie spus că și încercarea de a-i deconstrui gândirea în teme este o bătălie pierdută. Adesea se contrazice complet în opera sa. Chiar și în cadrul aceleiași cărți, uneori spune un lucru și apoi ceva aproape diametral opus câteva pagini mai târziu. Ar trebui să înțelegem cu toții, totuși, că, încă o dată, pentru Cioran, scrisul era în cele din urmă terapeutic, nu instructiv. Când cineva îi reproșa că se contrazicea, el zicea: ”Cui îi pasă? Oricum nu acesta era scopul scrierii. Nu eram într-o cruciadă pentru a te îndoctrina într-un mod anume de a gândi”. Pentru Cioran, auto-contrazicerea este necesară unei persoane oneste, care este încă în viață, care învață, crește și participă la viață. Și poate fi chiar un indicator că ești conectat la adevărata absurditate a realității.
Urmărind această temă generală, nu va fi o surpriză pentru nimeni faptul că Cioran a văzut în cele mai mari eșecuri ale sale elemente de frumusețe și succes, iar în cele mai mari succese ale sale – câștigarea premiilor, aplauze pe scară largă din partea criticilor – a găsit adesea o modalitate de a le privi ca fiind eșecuri. Pentru că, urmărind tema eșecului din scrierile lui, ceea ce s-ar putea să se trezească în voi, după ce îl citiți, este o perspectivă complet diferită asupra modului în care ați putea interacționa cu eșecul din viața voastră. Eșecul este un prim exemplu al unuia dintre acele subiecte tabu pe care nu ar trebui să le aducem în discuții politicoase.
Cioran, însă, ne-ar invita la un exercițiu: imaginați-vă că sunteți la o petrecere. Să zicem că este o reuniune de zece ani de la terminarea liceului. Cu cine vrei să vorbești mai mult, cu adevărat? Cu tipul care s-a căsătorit cu iubita din liceu, a mers la facultatea de contabilitate, sau ceva de genul ăsta, și totul a ieșit exact așa cum și-a plănuit încă din băncile școalii? Sau vrei să vorbești cu persoana care a eșuat? Vreți să vorbiți cu cineva care a vrut să devină inginer, dar i-a ieșit prost? Așa că s-a trezit cu datorii imense și, din disperare, a acceptat un loc de muncă la o fabrică de ambalare a cărnii din Germania. Și încă o dată, a eșuat lamentabil la ambalarea cărnii. Pur și simplu nu a reușit să găsească o modalitate de a pune carnea în container. Așa că, din disperare, a încercat să devină instructori de yoga. Dar el nu știa nimic despre yoga. Când te gândești la toate prin câte a trecut această persoană, la finalul poveștii, sincer, ar întreba Cioran, cine este mai bun partener de conversație? Cu cine ai prefera să vorbești la acea petrecere, cu eșecul sau cu succesul?
Tolstoi spune, în primul paragraf al cărții Anna Karenina: “Familiile fericite sunt toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”. Atât Tolstoi, cât și Cioran abordează teme similare aici. Oamenii care au succes urmăresc, în general, aceleași lucruri legate de securitatea viitorului. Iar acest rezultat este, de obicei, foarte previzibil. În cele din urmă, toți seamănă între ei. Dar atunci când eșuezi și eșuezi spectaculos, uneori poate fi ca un proiect artistic care a căpătat o minte proprie. Poate fi haos. Există mult mai multe moduri de a eșua decât de a reuși. Iar pentru Cioran, eșecurile sunt pur și simplu mult mai interesante și, ca să fim sinceri, mult mai amuzante.
Atunci, de ce facem un efort atât de mare să fugim de ele sau să nu vorbim despre ele? Ce s-ar întâmpla în teorie dacă, în loc să evităm eșecul, ne-am îndrepta spre el? Cum ar schimba asta modul în care luăm decizii în viața noastră? Acum, unii dintre voi probabil că vă gândiți aici: “Hei, cred că înțeleg unde vrea să ajungă Cioran ideea asta”. În loc să fugim de aceste aspecte incomode ale existenței, cum ar fi groaza sau melancolia, în loc să găsim o raționalizare inteligentă care să estompeze puterea pe care aceste sentimente o au asupra noastră, Cioran recomandă să ne îndreptăm spre ele și să le îmbrățișăm. Pentru că, din câte putem vedea, ele sunt cea mai importantă parte a experienței umane. Cine suntem noi să negăm vreunul dintre ele? Ceea ce vrea Cioran să ne spună, în cele din urmă, este că ar trebui să îmbrățișăm eșecul, pentru că doar prin eșec ajungem să creștem ca oameni.
Însă, pentru Cioran, eșecul era ceva mult prea mare pentru a putea fi distilat într-o maximă de self-help de genul acesta. Eșecul este ceva prevalent în tot ceea ce înseamnă a fi om, ceva care este atât de adânc înrădăcinat în viețile noastre încât poate fi privit, aproape, la un nivel metafizic – asta dacă a face afirmații metafizice era, într-adevăr, ceva ce Cioran era interesat să facă. Vedeți, scopul său aici nu era să explice rațional universul prin prisma eșecului. Scopul său a fost să ne scoată din acest tipar prostesc în care suntem blocați, în care nu putem vorbi despre eșec într-un mod politicos în societate și, făcând acest lucru, pierdem din vedere cât de important este eșecul ca potențială resursă pentru noi.
Cioran meditează, într-un mod ironic, că lumea este dezordonată pentru că o divinitate uimitoare, responsabilă pentru toate acestea, a creat-o într-un mod dezordonat. Dumnezeu a eșuat în acest proiect special. Umanitatea însăși este un proiect eșuat. Cu alte cuvinte, orice proiect în care decidem să ne angajăm în viață este construit pe o fundație a eșecului. Eșecul este înscris în ecuație. Dar luați în considerare acest lucru: chiar și după ce decidem cum să ne petrecem timpul în această viață, relația noastră cu eșecul este una foarte specială pe măsură ce trec anii, deoarece eșecul are un tip special de omniprezență pe care alte aspecte ale vieții, pur și simplu, nu o au.
Prietenii și cei dragi nouă vor veni și vor pleca. Succesele și triumfurile sunt temporare. Dar eșecul, pentru Cioran, eșecul rămâne cu tine. Fiecare eșec este o literă stacojie pe care o porți cu tine. Oamenii din jurul tău știu despre eșecurile tale din trecut. Își amintesc de ele. Și, deși poate că nu spun nimic de dragul de a fi amabili și de a respecta acest tabu social, colecția ta de eșecuri este un companion care te urmărește indiferent unde te decizi să te muți sau cum hotărăști să te îmbraci.
Așadar, Cioran ar putea începe prin a ne întreba: din moment ce știm că eșecul este un companion ce ne însoțește permanent, am prefera să fim prieteni sau dușmani cu acest companion? Vrei ca eșecul să fie o cunoștință jenantă, cu care să îți fie rușine în conversații? Sau, mai bine, îl faci un prieten, un prieten de care ești mândru, un prieten din care să te inspiri? Având în vedere că eșecul este o parte integrantă a întregului proces, cum să facem să nu fugim de el sau să nu ne raționalizăm eșecurile cu o poveste, ci să ne îndreptăm spre el? Pentru a face acest lucru, va fi nevoie să reformulăm complet modul în care privim eșecul. Și poate că cel mai bun loc pentru a începe să facem acest lucru este să ne gândim cât de mult crede Cioran că eșecul este responsabil pentru întreaga traiectorie a speciei umane.
Să detaliem. Ori de câte ori cineva ia o decizie importantă în viață, o face luând în considerare eșecul. Când decideți ce relații doriți în viața dumneavoastră, când un om de știință decide ce experimente să facă, când o țară își decide politica externă, aceste decizii se iau făcând tot posibilul de a se ajunge la ceea ce considerăm a fi un rezultat de succes. Dar ori de câte ori ai ca țintă succesul, încerci în mod natural să te îndepărtezi de eventualele eșecuri de pe parcurs. Așadar, în acest fel, nivelul nostru de confort și familiaritate în jurul conceptului de eșec are un impact direct asupra oricărei decizii importante pe care o luăm în viață, chiar și la nivelul națiunilor și al comunității globale. Atunci când eșecul este ceva despre care nu putem vorbi și când eșecul este ceva la care evităm să reflectăm, când nu înțelegem pe deplin ce încercăm să evităm și de ce, nu suntem niciodată capabili să țintim spre succes atât de eficient pe cât am putea. Într-o relație strânsă cu eșecul, în mod ironic, este unul dintre cele mai bune locuri în care te poți afla dacă vrei să reușești în orice domeniu. Pentru că, într-un univers plin de absurditate și lipsit de sens, un eșec are exact aceeași valoare de schimb ca și un succes. De ce am arunca o resursă atât de valoroasă pe care o avem la dispoziție?
Răspunsul la această întrebare, în opinia lui Cioran, este unul foarte simplu și evident. Eșecul și povestirea eșecurilor noastre ne fac să ne simțim extrem de inconfortabil. Dar, ce anume este atât de inconfortabil în recunoașterea eșecurilor noastre? Ei bine, o parte trebuie să fie faptul că, recunoscând un eșec, recunoști simultan și o lipsă, cel puțin minoră, de autocunoaștere. În fiecare eșec este scrisă o formulă. Ai vrut să faci ceva. Ai crezut că ești capabil să faci acel lucru. Ai urmărit succesul. Și apoi realitatea te-a lovit în față atunci când te-ai lovit de o anumită limitare a abilităților tale care te-a făcut să eșuezi. Ideea este că ai vrut să reușești. Nu te simți foarte bine când ești conștient că nu ești suficient de bun pentru a face ceva. Și cu siguranță nu te simți bine când ți se amintește acest lucru sau când ești întrebat despre asta la o petrecere.
Acum, Cioran înțelege toate acestea. Dar cred că el ar spune: “Așteptați o secundă și lăsați-mă să vă întreb ceva despre eșec”. Ce obții dintr-un eșec, dar nu poți obține dintr-un succes? Un lucru pe care succesul nu reușește niciodată să îl facă este să ne ofere o imagine sinceră a ceea ce suntem de fapt. Eșecul, scrie Cioran, este “întotdeauna esențial, ne dezvăluie pe noi înșine, ne permite să ne vedem așa cum ne vede Dumnezeu, în timp ce succesul ne îndepărtează de ceea ce este cel mai lăuntric în noi înșine și, de fapt, în tot ceea ce există”.
De exemplu, imaginați-vă un tip de vârstă mijlocie care, în fiecare zi, după serviciu, se duce la școala primară cu bandana pe cap și îi înfruntă pe toți elevii de clasa a patra într-un meci amical de baschet. Îi pune la punct, le smulge mingea, le blochează toate aruncările, le vorbește urât. Tipul ăsta are 183 la 0 în meciuri de baschet împotriva copiilor de școală primară. E cel mai bun din branșă. Dar iată care este chestia, dacă Lebron James se duce la aceeași școală primară, și el ar fi 183 la 0 împotriva acelor copii. Așadar, dacă acesta ar fi singurul eșantion pe care l-am putea folosi, cum poate cineva să știe cu adevărat cine este cel mai bun jucător de baschet? Cum poate tipul de vârstă mijlocie să știe cu adevărat cât de bun este la baschet până când nu îndrăznește să se provoace suficient de mult încât să eșueze și să vadă care îi sunt limitele?
Eșecul, în acest fel, este unul dintre cei mai buni prieteni pe care îi poți avea vreodată. Eșecul este poarta de acces pentru a ști cu adevărat cine ești – nu doar povestea pe care o ai în cap despre cine ești. Cioran a spus odată că doar “în eșec și în măreția catastrofei poți cunoaște pe cineva”. Pentru Cioran, eșecul are capacitatea unică de a-ți arăta exact unde te afli în acest moment, într-un mod în care succesul pur și simplu nu o poate face. El scria că își dorea să aibă o “existență transfigurată în mod constant de eșec”. Transfigurată, în sensul de transformată în ceva mai frumos sau mai elevat. Vedeți, el vedea cu adevărat eșecul în această lumină pozitivă. Eșecul este o voce a rațiunii care ne menține sinceri cu privire la cine suntem cu adevărat. El a spus că, de fapt, a țintit spre eșec de-a lungul vieții sale. Pentru că a fi capabil să privești înapoi la o viață care a fost frecvent punctată de eșecuri, spune multe despre o persoană – și nu că a fost un ratat, așa cum ar putea concluziona unii oameni. Pentru Cioran este evident că toți oamenii eșuează, cu toții suntem eșecuri. Dar cineva care a trăit o viață cu multe eșecuri a trăit, de asemenea, o viață în care a fost suficient de curajos pentru a se forța și a merge mai departe. Este posibil să își fi judecat greșit abilitățile și să fi țintit prea sus uneori, sigur. Dar cel puțin a făcut ceva.
Mai rău decât să fii un ratat, pentru Cioran, este să fii o persoană atât de îngrozită de eșec încât să stai degeaba și să nu faci niciodată nimic cu viața ta. Din păcate, însă, mulți oameni ajung în această situație. Oamenii dezvoltă o relație cu eșecul ca și cum ar fi un bătăuș în curtea școlii. Trăiesc cu frică de el, îl evită cu orice preț, se străduiesc să se asigure că nu se intersectează niciodată cu el. Când în cele din urmă trebuie să se confrunte cu el, ei văd întreaga interacțiune ca pe o experiență negativă și dureroasă. Le este jenă să vorbească despre asta, așa că nu o fac niciodată. Nu uitați, pentru Cioran, faptul că poți exprima ceva face ca acel ceva să fie puțin mai suportabil. Acești oameni nici măcar nu au această opțiune când vine vorba de eșecurile lor. Ei sunt lăsați să se prefacă și să se comporte ca și cum eșecurile lor și acest bătăuș nici măcar nu există.
Dar, Cioran se va întreba: de ce trebuie să fie așa? Ce-ar fi dacă am accepta eșecul, dacă ne-am îndrepta spre el, dacă l-am vedea ca fiind frumos, unic și interesant? Imaginează-ți că nu ți-ar fi niciodată frică să eșuezi la ceva, nu pentru că ai fi prost, ci pentru că ai vedea eșecul ca pe singura modalitate de a vedea cu adevărat cât de departe ai ajuns de la ultimul eșec. Ai vedea eșecul ca pe o oportunitate de a primi o lecție personalizată, individualizată, pentru a ști cum să-ți ajustezi strategia pentru a reuși data viitoare. Ai vedea eșecul nu ca pe ceva ce trebuie evitat, ci ca pe una dintre singurele dovezi că trăiești cu adevărat o viață în care nu te joci toată ziua baschet cu copii de clasa a patra.
Cioran îi admira profund pe cei care au fost niște ratați, numindu-i uneori învinși de viață. Cioran a crescut în România. Iar la vremea respectivă, el își vedea țara ca pe un exemplu de eșec absolut pe scena mondială. Așa că, atunci când a părăsit căminul pentru a merge la școală la București, a avut un ochi ager pentru oamenii pe care îi considera eșecuri absolute. Și a gravitat în jurul lor, fascinat la nesfârșit de viețile lor. El a spus: “În București am întâlnit o mulțime de oameni, mulți oameni interesanți, în special ratați, care apăreau la cafenea vorbind la nesfârșit și fără să facă nimic. Trebuie să spun că, pentru mine, aceștia erau cei mai interesanți oameni de acolo. Oameni care nu făcuseră nimic toată viața lor, dar care, în rest, erau geniali.”
Pentru Cioran, eșecul era, dacă nu altceva, mult mai interesant decât succesul. Fiecare eșec este ca un proiect artistic scăpat de sub control. Și fiecare persoană care întruchipa eșecul era un tablou care necesita explicații din partea artistului. Cioran a îmbrățișat atât de mult eșecul, încât chiar și-a trăit viața ca și cum ar fi fost un eșec, chiar dacă în realitate era departe de el. El a spus odată: “Marele succes al vieții mele este că am reușit să trăiesc fără să am un loc de muncă”. De asemenea, “Am preferat să trăiesc ca un parazit în loc să mă distrug păstrând un loc de muncă”. De fapt, s-a lăudat că are 40 de ani și că era încă înscris la facultate, mâncând la cantina studențească.
A purtat această imagine a eșecului ca pe o insignă de onoare. Hemmingway spunea că trăim într-o lume în care prea mulți oameni vor să poarte medalii în public, dar nu vor să muncească pentru a le câștiga în privat. Și iată-l pe Cioran, un exemplu strălucit al contrariului. Iată un tip a cărui operă este aclamată pe scară largă de critici, primește premiu după premiu, iar el le respinge pe toate alegând, în schimb, să-și trăiască viața ca și cum ar fi un eșec total.
Teoretic, am putea trăi o viață în care să nu încercăm niciodată nimic pentru a nu experimenta niciodată eșecul, la fel cum putem raționaliza sentimentele de teamă și melancolie. Dar, spune Cioran, uneori trebuie să ne împingem pe noi înșine în existență. Avem nevoie să ajungem în domenii în care am putea eșua potențial doar pentru a ne asigura că încă ne mișcăm în viață. Și, în cel mai rău caz, chiar dacă eșuăm, cel puțin așa am știi exact cine suntem cu adevărat în acele momente. Astfel, devenim capabili să realizăm că eșecul nu este cel mai rău scenariu. În multe privințe, succesul constant ar fi mai rău.
O scurtă paranteză. Unii dintre voi probabil că se întreabă cum ar putea cineva, atât de convins de ideea absurdului lumii și de lipsa de sens a acesteia, să vorbească vreodată în termeni de succes și eșec. Cum decide el cu ce să-și petreacă timpul dacă nu există o carte de reguli de urmat? Ei bine, gândiți-vă la asta: Cioran era atât de dedicat cauzei, era atât de convins că lumea este lipsită de sens, încât a trăit ca și cum lucrurile ar avea într-adevăr un sens. El a trăit în acest fel doar pentru a putea protesta împotriva realității și pentru a submina, în teorie, proiectul oricărui Dumnezeu care a creat totul.
Mai departe însă, un alt subiect tabu despre care nu ar trebui să vorbim, și care l-a fascinat pe Cioran de-a lungul vieții sale, este sinuciderea. Vorbind despre toate aceste aspecte nefericite ale ființei umane și despre soluțiile pe care le invocăm pentru a încerca să le rezolvăm – nu e nevoie de prea multă creativitate pentru a ajunge la ceea ce ar putea părea soluția supremă la aceste probleme: să îți pui capăt vieții. Ei bine, Cioran și-a dat seama, în mod evident, de acest lucru, dar nu a crezut că acesta este răspunsul corect din mai multe motive. Trebuie precizat că, deși a ajuns și el la această concluzie, acest lucru nu l-a împiedicat să continue să reflecteze asupra sinuciderii ca și cum ar fi doar un alt aspect al existenței, mereu prezent, dar despre care nu e frumos să vorbim. El vrea să ne întrebăm – similar celorlalte subiecte interzise pe care le-am abordat până acum – ce pierdem când punem sinuciderea în această categorie interzisă?
Cel mai bun mod de a înțelege perspectiva lui Cioran aici, este să nu ne gândim la sinucidere ca la ceva ce poate fi acționat. Încercați pentru o secundă să nu vă gândiți la sinucidere ca la ceva ce veți face în ultimă instanță. Încercați să vă gândiți la sinucidere la persoana a treia, aproape din exterior. Încercați să considerați ideea de sinucidere ca fiind ceva disponibil pentru toată lumea, ca un aspect al existenței lor. Cu alte cuvinte, sinuciderea este o opțiune. Este o opțiune la fel ca toate celelalte opțiuni pe care le ai în viață. Iar alegerea unei opțiuni presupune să ai un obiectiv la care aspiri, alegerea apropiindu-te de fapt de acel obiectiv.
Gândind în acest fel, Cioran ar întreba: ce problemă te apropie, cu adevărat, de soluția suicidului? Cioran credea că sinuciderea este atât o problemă temporală, cât și o eroare de înțelegere a vieții. Acestea sunt cele două moduri principale prin care puteți gândi argumentul său împotriva sinuciderii. Este o problemă temporală în sensul că întotdeauna te sinucizi prea târziu, ceea ce înseamnă că ai experimentat deja durerea inerentă a existenței și nu ai nicio idee despre ce îți rezervă viitorul. Așadar, dacă îți pui capăt vieții pentru a rezolva o problemă care a apărut și a dispărut deja, nu rezolvi de fapt problema. Celălalt argument mai interesant pe care îl are împotriva sinuciderii este că cineva care ia în considerare sinuciderea ca soluție la o problemă este aproape întotdeauna cineva care nu s-a gândit încă la natura existenței la un nivel suficient de profund. Aceștia se află întotdeauna la un popas pe drumul lungului lor drum de înțelegere a realității și de acceptare sinceră a acesteia.
Cioran spune: “Doar optimiștii se sinucid, optimiștii care nu mai reușesc să fie optimiști. Ceilalți, neavând niciun motiv să trăiască, de ce ar avea vreun motiv să moară?”. Atunci când te confrunți cu lipsa de sens și absurditatea existenței, o tactică obișnuită este să te alături unuia dintre cultele optimismului care îți permit să te simți conectat la ceva mai presus de tine. Pentru Cioran, doar cineva cufundat într-una dintre aceste raționalizări inteligente ale sensului ar putea să se gândească vreodată să fie dezamăgit atunci când se confruntă cu dezinteresul adevărat al universul. O persoană total neutră s-ar confrunta cu lipsa de sens și nu ar avea niciun motiv să se gândească într-un fel sau altul la acest lucru. Încă o dată, așa cum spune el, dacă motivul pentru care te sinucizi este că nu există niciun motiv pentru a trăi, de ce presupui că există un motiv pentru a muri?
Acum, cineva ar putea răspunde la acest argument și să spună: “Ei bine, există o suferință imensă asociată cu continuarea vieții. De ce să nu-i punem capăt?” Dar nu numai că sinuciderea nu rezolvă problema suferinței prin care ai trecut deja – adică, ești deja în acest punct – doar spunând că a pune capăt este o opțiune bună ai fi incoerent din punct de vedere intelectual. Nu poți susține că universul este complet absurd și, în același timp, să emiți judecăți de valoare conform cărora suferința ta este ceva ce trebuie evitat. Atenuarea acelei suferințe ar anula întregul tău argument.
Iată care este ideea. Pentru cineva cu adevărat pătruns de absurditatea lucrurilor, la fel cum un eșec are aceeași valoare de schimb ca și un succes, un moment de suferință are aceeași valoare de schimb ca și un moment de fericire. Și, la fel cum sentimentele de teamă și melancolie pot fi o parte absolut crucială a ființei umane, suferința poate fi ceva care ne întărește în moduri pe care nu le înțelegem întotdeauna pe deplin. Acesta este motivul pentru care, în orice moment în care poți alege să te sinucizi, Cioran crede că faci atât o eroare temporală, cât și o eroare de înțelegere. Pentru că, încă o dată, te sinucizi întotdeauna prea târziu și, în mod clar, te bazezi pe un tip de optimism iluzoriu despre ceea ce presupune de fapt existența.
Acum, acest argument nu ar trebui să fie un antidot universal pentru aceste sentimente. Acesta este doar începutul ideilor lui Cioran despre sinucidere, ca și concept. Iar ca și concept, aceasta este o respingere filozofică, nu neapărat o respingere practică. Aceasta este o respingere filosofică a utilizării opțiunii sinuciderii ca soluție finală la o problemă. Pentru că, dacă ai fi cu adevărat unul dintre acești oameni care ar putea să se orienteze fără greș spre lipsa de sens a vieții, în afară de propriul interes pentru acest subiect, ce motiv ai avea cu adevărat să te gândești la sinucidere? Așadar, multe dintre cele spuse de Cioran despre sinucidere sunt foarte utile acestor optimiști, undeva pe parcursul călătoriei lor de a se împăca cu condiția umană.
Iar acestor oameni, printre care se număra și el, cred că Cioran le-ar fi spus ceva de genul: “Nu uitați niciodată că și voi sunteți într-o călătorie”. Este tragic și amuzant în același timp. Dar suntem un tip de creatură care pare să dorească în mod natural să găsească un sens și să scrie povești pentru a da sens lucrurilor. Iar noi ne aflăm într-o călătorie printr-un tărâm absurd și lipsit complet de sens.
Poate că te decizi să te atașezi de una dintre aceste povești și raționamente. Te simți mai bine pentru o vreme și, în general, treci prin viață destul de bine. Dar, din când în când, te lovești de o perioadă dificilă în care realitatea universului nu este ceva ce poate fi la fel de ușor de ascuns sub preș cu o poveste de adormit copiii. Poate că începi să te gândești la ideea că sinuciderea este o opțiune, pentru că ce rost are? Și poate că argumentul său “Ce rost are sinuciderea într-o lume fără sens?” nu este convingător pentru tine.
Cred că Cioran ar începe prin a spune: “Bine, bine, atunci, care este graba? Cu adevărat, totuși, sinuciderea poate fi o opțiune, sigur. Dar explică-mi de ce este o opțiune atât de urgentă, chiar în acest moment. De ce trebuie să fie făcută chiar acum?”. Încă o dată, gândiți-vă la sinucidere la persoana a treia. Gândiți-vă la ea ca la o idee sau o opțiune care este disponibilă practic pentru fiecare ființă umană care are posibilitatea de a exista. Când a pornit din acest loc impersonal, Cioran a început să se gândească la sinucidere ca la un concept care, în opinia sa, era mai mult legat de libertate decât de orice fel de ultim efort pentru a pune capăt suferinței într-un moment de durere. Cioran a spus odată: “Ceea ce m-a salvat cu adevărat a fost ideea de sinucidere. Fără ideea de sinucidere, cu siguranță m-aș fi sinucis”.
Vedeți, există această separare. Este o afirmație bizară, dar această distincție între ideea de sinucidere și actul propriu-zis este esențială pentru Cioran. Pentru Cioran, sinuciderea era ceva care îi aducea alinare, știind că, indiferent de ce se întâmplă, el nu este prins aici. El spunea că sinuciderea “pune capăt subzistenței ca un coșmar”. El spune în mod explicit că nu ar fi putut suporta viața dacă nu ar fi existat această libertate care îi era disponibilă, această opțiune care îl liniștea pentru că era mereu acolo, și îi permitea să continue să existe așa cum dorea.
Așadar, întrebarea nu este dacă este sau nu o decizie corectă să te sinucizi din punct de vedere moral. Întrebarea la care trebuie să răspundă o persoană este, pur și simplu, de ce chiar acum? Așa cum spunea Cioran, care este graba? Pentru că, dacă există un fel de grabă asociată cu acea decizie, poate că nu este luată din cele mai bune motive, și puteți analiza acest lucru. Ești deja aici, în acest moment. Așa că, de ce să nu rămâi prin preajmă și măcar să privești absurditatea lucrurilor? Încearcă să găsești părți interesante. Încearcă să te bucuri de absurditate nu pentru că te conectează la un nivel mai mare, mai cuprinzător de semnificație din care faci parte, ci pur și simplu de dragul absurdului.
Sinuciderea poate fi o opțiune din cele multe pe care le avem la dispoziție. Dar este, de asemenea, o opțiune pentru mâine dimineață, după ce ai dormit. Este o opțiune și peste o săptămână. Este o opțiune și peste șase luni, după acel lucru pe care îl aștepți cu nerăbdare. Pentru aproape toată lumea, viața nu este o suferință constantă, iar subzistența nu este un coșmar. Așa că, odată ce te confrunți cu ceea ce vezi ca fiind realitatea, de ce să nu rămâi pe aici? Bucură-te de timpul tău. Bucură-te de familia ta. Bucură-te de privitul în telefon. Bucură-te de toate, cufundat în acest vis lucid în care, aparent, nimic nu contează cu adevărat.