Vom începe acest subiect cu un banc. Un om intră într-o cafenea și cere o cafea fără lapte condensat. Barmanul îi răspunde că nu au cafea fără lapte condensat, dar îi poate oferi o cafea fără lapte normal. Vedem, în această glumă, că există o diferență între cele două tipuri de cafea, chiar dacă ele în esență sunt același lucru – cafea neagră – pentru că modul în care negăm este important. Pentru a înțelege de ce cele două cafele sunt diferite, vom aborda două interpretări: una ideologică (din societatea contemporană), și alta metafizică.
În ideologia consumatoristă contemporană plătim bani pentru ceea ce NU sunt anumite produse. Vedem exemple de la panificații fără gluten, la mâncarea bio, și până la mașini electrice a căror principală valoare constă în a nu fi mașini cu combustie internă. Observăm cum surplusul de valoare vine fix din ceea ce nu este în aceste produse, în contrast cu societățile consumatoriste din anii 60 si 70 în care valoarea era dată de ceea ce era în produs – asta e perioada în care apar ideile de Family Pack și reduceri de preț – în care era prevalentă „ideologia burgheză”, satisfacția de a obține mai mult la un preț bun.
Însă, în acest tip de consumatorism, în punctul final, totul este la preț bun – toate știrile la televizor sunt breaking news și ai în permanență produse în magazine la reduceri. Plecând din acest punct, în capitalismul târziu apare „consumatorismul etic”, în care nu mai cumperi ceva pentru ce este, ci pentru ce nu este (apar, spre exemplu, laptele de soia, mașina electrică, textilele din resurse sustenabile etc.) și iată cum principiul valorii se transformă din „valoarea se află în surplus” în „valoarea se află în deficit”.
Iată, deci, un mod în care negarea contează, în care „golul” prezintă valoare adăugată, în care avem produse al căror principal conținut este ceea ce lipsește din produs, în care „ceea ce nu este” devine un produs material.
Hegel definește două tipuri de negare: directă, cea despre care am discutat până acum, ce are o natura politică, și indirectă, numită și „negarea negației”. Pentru a înțelege această negare a negației, să luăm ca exemplu scena din „The King’s Speech” în care regele își ceartă antrenorul de voce pentru că a îndrăznit să se așeze pe tron. Avem aici un exemplu al problematicii „identificării simbolice” (termen preluat de la Lacan) în forma negării negației a lui Hegel. Ideea de bază a identificării simbolice este aceea că nu poți crede ceva despre tine, nu te poți identifica ca fiind ceva anume, doar spunând „așa sunt”, ci alții trebuie să creadă pentru tine (de exemplu, un atlet se vede ca fiind atlet doar atunci când publicul îl vede astfel). Percepția celor din exterior devine percepția internalizată și, astfel, nu ești ceea ce ești pentru că te identifici ca fiind ceva, ci te identifici pentru că ești identificat ca acel ceva de către alții.
Perspectiva Hegeliană diferențiază două moduri de identificare: primară și secundară. Identificarea primară este reprezentată de acele identificări cu care te-ai născut – cine ești (de exemplu, sunt bărbat, sunt fiu, sunt frate). Acestea sunt realități particulare pe care nu le poți schimba. Dar avem identificările secundare, ceea ce poți deveni. Ele nu se manifestă în stilul „vreau să fiu astronaut” sau „vreau să fiu miliardar”, ci apar ca o conexiune cu universalul (de exemplu, sunt filosof prin modul în care mă plasez în tradiția filosofică, sau sunt artist, scriitor, prin modul în care mă prezint în raport cu alți artiști sau scriitori). În viziunea Hegeliană, identificarea primară se manifestă ca o „lipsă” ce trebuie suplimentată de cea secundară – raportându-te la universal, alegi ceva potrivit ție și îți dai voie să devii.
În The King’s Speech, regele nu se poate identifica cu rolul de rege din cauza bâlbâielii de care suferă. El nu poate, din această cauză, îndeplini una din îndatoririle obligatorii ale unui rege, acela de a ține discursuri și, astfel, nu se poate identifica simbolic ca fiind rege. Vedem aici ideea lui Freud de „taboo totemic”: regele e o figură distantă, un taboo totemic, ce nu poate fi atins, nu poate fi prea uman sau prea asemănător plebei. Regele, pentru a fi totemic, pentru a fi un simbol ce poate fi venerat, pentru a fi o reprezentare materială a formei ierarhiei sociale, nu poate fi umanizat – dacă această figură este umanizată, devine prea asemănătoare supușilor și devine ne-totemic.
Asta observăm în The King’s Speech. Regele este prea uman din cauza bâlbâielii. De fiecare dată când se bâlbâie, el scoate la iveală omul din spatele totemului. Deci, pentru a deveni rege, omul trebuie să-și depășească handicapul, iar în această misiune este ajutat de un antrenor de voce, un om de rând, care îl învață cum să devină rege și cum să vorbească ca un rege.
Nu putem să nu observăm aici un element cheie al ideologiilor: credința nu acționează de sus în jos, ea neputând fi impusă – nu credem în mod direct, ci credința se întâmplă „pentru” noi. Să exemplific. Regele nu crede, cu adevărat, că este rege, ci plebea crede în rege, pentru rege, în numele națiunii. Ceea ce regele crede despre el nu are nicio legătură cu puterea lui, pentru că nimic din credința lui nu îl face rege. Publicul trebuie să creadă că regele este rege. Însă publicul nu este idiot, nu crede, cu adevărat, că regele este moștenitorul puterii divine. Dar publicul observă că este un gol între om și rege, gol în care publicul trebuie să intre și să creadă pentru rege.
Putem merge mai departe cu această idee în analiza relației dintre tată și copil (idee dezvoltată de Lacan). Tatăl are aceeași problemă de identificare simbolică precum regele, deoarece este prins într-o poziție duală: pe de-o parte trebuie să fie tată pentru copiii lui (figura autoritară), dar pe de altă parte el este și un simplu om, cu îndoieli și anxietăți, ce este, poate, umilit la muncă și nu are puterea pe care crede că ar trebui să o aibă. Așa că tatăl trebuie să se prefacă că este „Tatăl Ideal” (materializarea Numelui Tatălui) încercând să ascundă de copil realitatea că este, de fapt, un simplu om și că nu este perfect. Copilul este perfect conștient că tatăl lui nu e perfect, că el nu este, cu adevărat, Tatăl cu T mare, însă fix copilul este cel care menține iluzia, că tatăl este adevăratul Tată, pentru tatăl său. Locus-ul Numelui Tatălui nu este niciodată în tată, ci în copil, acesta fiind cel care menține ideea de tată pentru tată, iar spațiul dintre autoritatea reală a tatălui și autoritatea lui simbolică este umplut de credința copilului în autoritatea simbolică a tatălui său.
Exact același lucru se întâmplă și în The King’s Speech. Antrenorul de voce trebuie să mențină ideea regelui pentru rege, iar momentul inversiunii din acest film, momentul în care regele își asumă identitatea simbolică are loc în scena în care antrenorul se așază pe tron. Regele ce nu dorea să fie rege reacționează violent și îi cere să se ridice de pe scaun – care, pentru rege, nu este un simplu scaun, ci este sublim, o substanță regală ideală. Antrenorul îl provoacă întrebându-l cum de nu crede în ideea de rege, dar crede că acest scaun este regal, regele răspunzând cu „îți poruncesc să te ridici!”. Antrenorul continuă și îl întreabă „cu ce autoritate îmi poruncești?”, moment în care regele devine rege zicând „îți poruncesc cu autoritatea divină de a fi rege”.
Vedem că, de fapt, antrenorul nu îl convinge că este rege, ci îl face să realizeze că acesta crede, cu adevărat, că scaunul e divin și că scaunul este manifestarea regalității. Îl face să înțeleagă că motivul pentru care nu credea că este rege este pentru că el credea că lucrurile exterioare lui sunt „rege” – de exemplu tronul, instituția regală etc. Soluția pentru credința lui nu era, deci, să îl convingă că este mai puternic decât crede, ci să-i demonstreze modul în care a plasat ideea de rege în obiectul scaunului – aici poate fi observată o „deplasare psihologică” numită de Lacan „fantezia fundamentală”.
Identificarea simbolică este modul în care copilul susține credința în tată prin recunoașterea „golului”. Cum „Numele Tatălui” nu are conținut autentic, el trebuie suplimentat de credința copilului (exact cum antrenorul trebuie să creadă în rege, în numele regelui).
Credința regelui nu are conținut în sine, ea existând doar în relația pe care o are cu negația: omul care nu crede în sine vede o diferență, o negare, între sine și ceea ce nu este (de exemplu avem gânduri de genul „alții sunt filosofi, nu și eu”, „alții sunt artiști adevărați, nu și eu”, sau „eu nu sunt rege, scaunul este reprezentantul regalității”. Avem în față o negație între două lucruri.
Saltul Hegelian apare în negarea negației, negarea aflându-se în interiorul a ceea ce este un lucru. Nu există o făptură sau o substanță universală din care pornești, ci doar negarea negației a ceea ce nu este în ceea ce este – știu, suna complicat, și este, dar voi încerca să exemplific.
Să privim complexul de castrare Freudian. Acesta nu se manifestă în „îmi e frică să nu devin impotent” și nici în forma de „sunt impotent din frica de a nu fi impotent”. În schimb el se manifestă, mai degrabă, în „potența este ea însăși marca impotenței” – a nu se confunda cu supra-compensarea de genul „mi-e frică sa nu par prost așa că voi vorbi întruna”. Ideea din spate este aceea că orice formă de putere reprezintă o marcă a slăbiciunii. Acesta este falusul pentru Freud și Lacan, el nefiind penisul în sensul material vulgar. Falusul este acel ceva ce reprezintă slăbiciunea deghizată în putere, puterea nefiind opusul slăbiciunii, ci o slăbiciune refractată. Puterea este acel ceva ce încearcă să acopere acele lucruri ce sunt percepute ca slăbiciuni – vedem că nu avem de-a face cu o negare prin diferențe (între putere și slăbiciune), ci o negare a negației. Puterea este slăbiciunea în relația cu ea însăși (slăbiciunea în negare).
Întorcându-ne la identificarea primară („ce ești”) și secundară („ce devii”) a lui Hegel, trecerea de la prima la cea de-a doua nu se face printr-o mișcare dinspre universal spre particular. Ființa ta nu este ceva universal ce se deplasează spre a deveni ceva particular. Practic, nu asistăm la o schimbare din „eu sunt esența mea” ce se particularizează în ceva anume (de exemplu, într-un profil de Twitter poți citi ceva de genul „eu sunt eu, dar sunt și mamă, și politician, apreciez vinul și mâncarea bună etc.” – universalul „eu sunt eu” se particularizează într-o mulțime de identități specifice). Pentru Hegel, realizarea condiției universale a vieții („eu sunt eu”-ul) are loc prin negarea din devenire. Mai exact, omul nu este o „tabula rasa” ce se scrie pe măsură ce devenim, ci această „tabula rasa” este o iluzie ce apare retroactiv prin intermediul scrierii pe ea.
Iată, deci, ideea Hegeliană a subiectului ca negare a negației (negarea văzută nu ca o diferențiere între ce ai fost – ca ființă – și ce devii, ci negarea negației între devenire și ea însăși). Această negare reprezintă iluzia, sau ideea, ființei, a ceea ce ai fost dintotdeauna. De exemplu, când te îndrăgostești simți că ți-ai descoperit adevăratul tău sine, simți că poți fi, cu adevărat, tu însuți. Cumva, cealaltă persoană a activat un adevăr autentic al ființei tale. Nu e ca și cum ai fost tu însuți și ai găsit pe cineva care te-a ajutat să devii, și mai mult, tu însuți, ci ceea ce erai înainte nu era ceva particular (era o refracție) până ce ai găsit pe cineva care ți-a permis să devii tu însuți – esența universală a ființei nu apare „a priori”, ci prin căderea în diferențele particulare radicale și prin negarea negației în întâlnirea cu „celălalt”.