Acum mai bine de 100 de ani, Friedrich Nietzsche profețea că cea mai mare problemă cu care se va confrunta lumea vestică, într-un mod ce nu va putea fi evitat, va fi nihilismul. Viața, fiind resimțită ca neavând un sens obiectiv, va împinge civilizația într-o criză culturală în care „cele mai înalte valori se vor devaloriza”, criză confirmată după moartea lui Nietzsche în forma a două războaie mondiale și un război rece ce a pus omenirea pe marginea distrugerii totale. Iată de ce, în urma lui, cea mai mare parte a filosofiei scrise au fost încercări de a înțelege și de a găsi soluții nihilismului – neo-Kantianismul, neo-Hegelianismul, pragmatismul, hermeneutica, fenomenologia, existențialismul și teoria sistemelor. Nietzsche și filosofiile ce i-au succedat au influențat matematicienii, fizicienii, chimiștii, biologii, sociologii și psihologii, și au inspirat artiști, arhitecți, poeți, scriitori, muzicieni și producători de filme în a aborda, într-un spectru mult mai larg, problema depășirii nihilismului. Cartea lui Iain McGilchrist, „The Master and his Emissary”, continuă această tradiție anti-nihilistă, încercând să ofere o explicație inedită crizei și o soluție acestei „boli” a lumii vestice.
Ideea generală a cărții se învârte în jurul modului în care creierul este împărțit în două emisfere și a modului în care această diviziune explică unele aspecte fundamentale ale experienței umane și ale gândirii vestice. Cele două emisfere ne oferă capacitatea de a interpreta realitatea în două moduri opuse, aceste viziuni diferite fiind, fie într-o relație cooperantă, fie în conflict una cu cealaltă. Concluzia acestei cărți este că, în decursul istoriei, viziunea emisferei stângi a subminat viziunea celei drepte, făcând loc, astfel, nihilismului în modul nostru de gândire („Stăpânul” a fost detronat de către „Emisar”).
Cartea este împărțită în două mari secțiuni. În prima parte, autorul elaborează asimetria cerebrală și diferențele de funcționare dintre cele două emisfere, pentru ca, în a doua parte, să detalieze istoric modul în care această specializare distinctă a emisferelor ne-a modelat lumea.
Divizarea creierului în două emisfere nu este accidentală, ea permițând animalelor specializarea necesară rezolvării diferitelor probleme cu care se pot confrunta. Cele două emisfere nu oferă doar moduri diferite de a analiza lumea înconjurătoare, ci creează universuri separate de experiență și moduri distincte de „a fi” în aceste lumi. Emisfera stângă este, astfel, specializată în activități ce necesită atenție concentrată punctual, în timp ce emisfera dreaptă se ocupă de modul în care abordăm noutățile și cum interpretăm mediul exterior nouă.
Cum creierul funcționează ca un tot integrat, diviziunea emisferică nu are legătură cu „ceea ce e perceput”, ci cu „modul în care este realitatea percepută”. Emisfera stângă își concentrează atenția pe lumea virtuală pe care o creează, o lume deconectată de „Altceva”, foarte utilă în manipularea lucrurilor. Emisfera dreaptă se concentrează pe „Altceva”, la ceea ce există în afară de noi, acest tip de percepție fiind utilă în plasarea noastră în mediu în care suntem. Autorul identifică numeroase diferențe perceptive între emisfere, câteva dintre cele mai importante fiind exemplificate în tabelul de mai jos.
| Ce? | Emisfera stângă | Emisfera dreaptă |
| Atenția | Atenție concentrată, caracterizată de selectivitate și diviziune | Atenție susținută și vigilență, într-o formă unitară |
| Cunoașterea | Lucrează cu „cunoscutul”, cu rutina și predictibilitatea | Lucrează cu noutatea, fiind caracterizată de flexibilitate și simț explorator |
| Amploare | Locală, cu o vedere pe termen scurt. Observă părți | „imaginea de ansamblu”, întregul |
| Îndreptarea atenției | Îndreptată spre lucrul prioritate | Prioritatea este dată de atenție |
| Lumea senzorială | Utilizează jumătatea dreaptă a spațiului și a corpului | Toate simțurile |
| Explicit/ Implicit | Face abstractizări, scoateri din context și competiții. Un mod de lucru explicit | Creează context și coeziune. Un mod de lucru implicit |
| Reprezentări | Lucrează cu categorii | Lucrează cu individualități unice |
| Obiecte/ Persoane | Folosește obiecte ca unelte, căutând utilitatea. | Lucrează cu lucruri vii, caracterizat de empatie |
| Emoții | Furia și agresivitatea | Percepe emoții, umorul și expresiile fețelor |
| Pradă/ Prădător | Caută pradă | Se apără de prădători |
| Muzică | Afinitate pentru gamele majore | Afinitate pentru gamele minore |
| Incertitudine | Caută certitudine | Tolerează incertitudinea |
De asemenea, autorul consideră că modul în care emisfera stângă cunoaște este prin acumularea de informații despre lucruri în particular, în timp ce cea dreaptă acumulează experiențe, având un mod mai profund de cunoaștere. Un loc deosebit în această diviziune este reprezentat de limbaj și muzică. Cum muzica a apărut înaintea limbajului, McGilchrist vede muzica ca fiind născută în emisfera dreaptă ca un mod de a comunica cu alți oameni, această muzică a emisferei drepte devenind apoi limbaj al emisferei drepte (acesta fiind limbajul metaforic) ca, în final, să devină limbajul emisferei stângi (proza). Limbajul vorbit reprezintă un mod de a cuprinde și manipula lumea înconjurătoare, putând fi privită ca o creație a emisferei stângi.
Filosofia, deși este o disciplină a emisferei stângi, folosind limbajul pentru a analiza lumea în mod analitic, a încercat, de câteva ori, să pătrundă în lumea emisferei drepte, McGilchrist prezentând câțiva filosofi ce au încercat o abordare a celor două lumi emisferice. Pragmatiștii James și Dewey au explicat modul în care contextul este absolut necesar înțelegerii lucrurilor, Husserl (primul fenomenolog) a concluzionat că nu există realitate obiectivă, aceasta fiind de fapt inter-subiectivă și ieșind la suprafață prin prisma experiențelor împărtășite între oameni, punând accent pe rolul pe care îl au corpul, empatia și contextul în realizarea acestui proces. Autorul îi trece în revistă, în continuare, pe Merleau-Ponty (pentru care obiectul perceput nu poate fi privit izolat), Heidegger (pentru care reprezentarea și conceptualizarea sunt forme inautentice de a înțelege realitatea, considerând că o viață controlată de o voință spre rațional-tehnologic va duce spre nihilism), Wittgenstein (care vede știința ca un mod de a amorți umanul) și Max Scheler (în gândirea căruia emoția este ireductibilă și are un rol de bază în experiență, formulând o ierarhie a valorilor, în care valorile emisferei drepte sunt plasate spre vârf).
Relația dintre cele două emisfere nu este una de egalitate, doar emisfera dreaptă fiind capabilă să sintetizeze ceea ce ambele emisfere produc, într-o formă unitară utilizabilă. De asemenea, sensul metaforic are prioritate în fața abstractizărilor și a explicitului, problema explicitării fiind că întoarce cunoașterea către ceea ce știe deja, cunoașterea implicită fiind, de fapt, cea care include și contextul. În plus, judecata afectivă nu este dependentă de procesul cognitiv, aceasta fiind prima și raționarea urmându-i, afectul fiind o dispoziție a modului în care este privită lumea înconjurătoare (gândurile fiind umbre ale sentimentelor).
Bogăția în conținut a gândurilor își are originea în emisfera dreaptă, aceste gânduri trebuind apoi transferate în emisfera stângă pentru a fi traduse în limbaj. Dar gândul, sensul și nevoia de a comunica apar întâi în tărâmul, relativ inconștient, al emisferei drepte. Hegel a prezentat această dialectică internă a minții, descriind faptul că abordarea emisferei stângi este slabă, atâta cât timp nu este integrată în emisfera dreaptă.
Principala motivație a emisferei stângi este „puterea”, lumea acestei emisfere fiind mecanică, abstractă, utilitară, lipsită de viață și supra-încrezătoare în interpretare. În mod normal, ambele emisfere se luptă una cu cealaltă în rezolvarea problemelor, dar emisfera stângă o poate suprima cu mai multă ușurință pe cea dreaptă decât vice-versa (prin corpus callosum). Cu timpul, emisfera stângă, deși s-a putut vedea o asimetrie funcțională în avantajul emisferei drepte, creează o lume elaborată și sistematică ce îi oferă un avantaj imens, fiind în interesul umanității ca ceea ce este cunoscut să fie comunicat. Problema e că structura emisferei stângi este una închisă în sine, ce nu permite un mecanism de scăpare din această lume și, într-un final, echilibrul dintre cele două emisfere face loc unui dezechilibru în favoarea emisferei stângi.
Partea a doua a cărții prezintă, într-un context istoric, modul în care umanitatea a pendulat între viziuni ale lumii dominate când de emisfera stângă, când de cea dreaptă (sau între modurile Apolloniene și cele Dyonisiace de a privi lumea). McGilchrist consideră că, în zilele noastre, balanța e înclinată prea mult spre modelul creat de emisfera stângă, neavând un mod viabil de a restabili echilibrul.
Analiza pornește din lumea antică în care, consideră autorul, apar primele semne ale specializării emisferelor, fiind și momentul în care apare o puternică expansiune a capacității omului de a abstractiza, dar și de a fi implicat empatic în lume. Prezintă modurile diferite în care este privită gândirea în Grecia Arhaică (Homer) și Grecia Clasică, de la un mod unitar al simțirii-gândirii la unul în care acestea sunt separate.
Fiecare pas din dezvoltarea scrierii sunt indicatori ai modului în care balanța a început să se încline mai mult spre stânga, prin trecerea de la pictograme la fonograme (mai schematice) și, mai apoi, prin trecerea la alfabetul fonetic și includerea vocalelor (fonogramele având nevoie de context pentru a fi citite corect). Un alt factor este reprezentat de direcția de scriere, emisfera dreaptă preferând liniile verticale (aproape toate scrierile pictografice preferând alinierea pe verticală). Odată cu scrierea fonografică, a fost adoptată și scrierea orizontală, dar cu citire de la dreapta la stânga, ca, mai apoi, scrierea fonetică să fie orientată de la stânga la dreapta, autorul considerând aceste schimbări ca fiind reprezentative modului în care emisfera stângă a început să își întărească poziția dominantă.
Apariția banilor (care înlocuiesc lucrurile cu simboluri) și a relațiilor competitive pe care le-au născut (în căutarea de profit și utilitate) au întărit și mai mult poziția emisferei stângi – banii omogenizează obiectele și utilizatorii, erodând unicitatea. Filosofia începe să lucreze cu idei abstracte (EIDOS-ul Platonic), societățile încep să fie tot mai birocratizate, iar acest dezechilibru înspre modul de a privi lumea a emisferei stângi va persista până în Renaștere când va reapărea un interes pentru acele aspecte ale experienței ce au fost, până atunci, ignorate – importanța individuală, frumusețea naturii și inspirația divină.
În Iluminism, pendulul se duce, din nou, spre modelul emisferei stângi, revoluția științifică aducând o neîncredere în simțuri și un mod eficient de a reprezenta simbolic evenimente. Apoi, Romantismul vine ca un răspuns la modul mecanic și rece în care emisfera dreaptă a interpretat lumea în Iluminism, aducând o viziune în care opozițiile și contradicțiile au fost unificate. Romanticii încearcă să se elibereze din familiarul și plictisitorul mod reprezentativ, căutând permanent noutatea din existență și moduri noi de a se exprima.
Însă, cel mai puternic asalt al emisferei stângi are loc în timpul revoluției industriale, aceasta creând o întreagă lume în această viziune, cu linii drepte, bunuri identice produse în masă și cu exploatarea fără milă a lumii naturale. Are loc deconectarea lumii naturale de mediile urbane, iar structurile de funcționare interne ale emisferei stângi au fost transpuse în lume prin tehnologie.
Epoca modernă vine cu un exces de conștiință și o supra-explicitare a lucrurilor intuitive, o depersonalizare și o alienare a omului prin ruperea acestuia de contextul vieții, o fragmentare a experienței și o pierdere a zonelor gri de experiență. Societatea modernă va fi marcată de un proces de dezintegrare derivat din efectele revoluției industriale, iar modurile raționale, tehnice și birocratice golesc viața de sens, ducând la crize existențiale alimentate de media. Politic, capitalismul și socialismul sunt, ambele, în esență abordări materialiste, arta fiind considerată inutilă dacă nu are un rol în susținerea politicilor socio-economice (fie prin marketing, fie ca propagandă).
McGilchrist abordează și subiectul schizofreniei, văzând paralele puternice între aceasta și modernism. Ambele sunt manifestări ale unei activități ridicate în emisfera stângă, nebunia fiind destinația finală spre care se îndreaptă conștiința atunci când e deconectată de corp și de pasiuni. Modernismul, mimând unele aspecte deficitare ale emisferei drepte, împinge indivizii, tot mai mult, către o gândire specifică emisferei stângi. Vedem, astfel, că schizofrenia crește proporțional cu nivelul în care o țară a fost „modernizată”, crescând prevalența unor afecțiuni precum autismul, personalitatea borderline și tulburări de personalitate-multiplă (toate fiind caracterizate de supra-activitate în emisfera stângă, și activitate scăzută a emisferei drepte).
Totuși, deși muzica și artele vizuale au fost „asimilate” de emisfera stângă în această perioadă, poezia a prosperat. Se pare că sensul și puterea intuitiva a cuvintelor nu au fost, încă, pierdute, deși mișcarea post-modernistă încearcă, în prezent, să le golească complet de sens, separând cuvintele de referințele pe care le au în lumea reală. McGilchrist consideră, în final, că evadarea din labirintul reflexiv al emisferei stângi poate fi făcută prin corp, prin suflet și prin artă – experiența fizică a lucrurilor, sentimentul spiritual din experiența unei emoții și aprecierea estetică.
Concluziile, pe care le putem trage, sunt că trăim într-o cultură și o societate dominate de un mod de gândire specifică emisferei stângi, ce vede corpul ca fiind o mașină iar bolile ca probleme distincte fără legătură cu întregul, în care religia, divinitatea și transcendentalul și-au pierdut sensul metaforic, în care arta și-a pierdut legătura cu frumosul, fiind, acum, intelectualizată, și în care, nu în ultimul rând, schimbarea este văzută printr-o prismă materialistă și nu ca un mod de depășire a naivității prezentului.
Deși nu ne oferă o soluție clară pentru problema nihilismului societății moderne, McGilchrist ne oferă o analiză multidisciplinară a situației, îndreptându-ne atenția spre căutarea unui mod individual de a echilibra balanța sensului prin redescoperirea artei și a afectivității, prin angajarea în cunoașterea participativă și prin cultivarea înțelepciunii.