Să vedem, în continuare, cum s-au format răspunsurile critice lui Hegel, și cum acestea au infuzat intensificarea crizei de sens. Hegel pune bazele unui mod de secularizare a religiei în sisteme de idei ce încearcă să ne ofere explicații totale și care se manifestă ca ghizi – el este părintele ideologiilor totalitare.
Avem trei direcții ale acestor critici. Una am abordat-o deja – Schopenhauer înțelege relațiile, nu într-un sens Hegelian (ca rațiune), ci în termeni de voințe („voința de viață” pe care Nietzsche o transformă în „voința de putere” și încearcă să o folosească ca un mod de a obține transcendența de sine – critica fiind aceea că „voința de a trăi” și „voința de putere” nu erau corect adresate de viziunea Hegeliană.
A doua cale critică este reprezentată de Kirkegaard care spune că „Hegel a creat un sistem, după care s-a culcat lângă el”. El critică impersonalitatea, lipsa unei cunoașteri de perspectivă și participativă, din
Søren Kierkegaard
propunerea Hegeliană – fiind un sistem al ideilor. Toată conexiunea cu realitatea, cu noi și cu ceilalți, toate procesele prin care cultivăm înțelepciune și transcendență de sine, au fost transformate într-un sistem de credințe (de idei). Cunoașterea de perspectivă și participativă au fost pierdute, singura participare pe care o putem face fiind în înțelegerea și aprecierea sistemului Hegelian.
Kirkegaard critică modul în care încercarea noastră de a fi în contact cu cel-mai-realul sau încercarea de a realiza divinul precum ANAGOGE-ul Platonic (dialectica Platonică era profund legată de ANAGOGE) au fost complet separate de transformarea personală și transcendența de sine: nu trebuie să suferi nicio schimbare radicală, sau să ai experiențe mistice, sau să atingi o stare de înaltă conștiință, sau să te lovești de o provocare Socratică – teologia a devenit o reflectare de sine pur conceptuală, propozițională și rațională, nemaifiind, de niciun fel, angajată în proiectele experiențelor transformative.
În oferta Hegeliană a transcendenței de sine epistemică (prin care înțelegem modul în care înțelegem) s-a pierdut conexiunea pe care am văzut-o la Platon dinte transcendența de sine și depășirea propriului ego-centrism, practic, pierdem modul în care devenim radical diferiți de ce eram, modul în care devenim mai capabili de iubire AGAPE-ică. Kirkegaard consideră că atunci când traversăm aceste experiențe transformative, este necesar un „act de credință” deoarece nu te poți orienta rațional în aceste experiențe.
Pentru Kirkegaard, acest sistem, deși este măreț, are aceeași problemă pe care o remarcase Socrate în gândirea filosofilor naturaliști: adevărurile profunde nu au relevanță existențial-transformativă – nu vei găsi la Hegel un mod de a cultiva înțelepciunea, ci doar o structură teoretică pentru a interpreta istoria.
A treia direcție critică este cea abordată de Marx. Până acum am observat că ce-i lipsește filosofie Hegeliene este conexiunea cu voința (implicarea participativă), la Schopenhauer, și conexiunea cu experiențele transformative (transcendența de sine etică), la Kirkegaard. În viziunea lui Marx, istoria nu a fost direcționată de rațiune (și poți aici să-ți amintești modelul Platonic al omului-leului-monstrului), ci de activitățile noastră socio-economice, practic, de încercările noastre de a ne satisface existența materială.
Marx a fost influențat de Feuerbach, chiar spunând că nu îl poți înțelege până când nu ai trecut prin lucrările celui din urmă. Feuerbach propune ideea (contrară lui Hegel) că religia nu este arena în care s-a desfășurat GEIST-ul și în care s-au co-dezvoltat realitatea și inteligibilitatea, ci că ea este o proiecție (termen ce va fi preluat de Freud și Jung) – când te gândești la Dumnezeu, proiectezi un model ideal al propriei umanități. Ideea lui Feuerbach este că această proiecție distorsionează și ne distrage de la rolul nostru în procesul istoric, pentru ca, în final, să ne alieneze.
Marx preia această critică a religiei și o va privi, nu într-un mod Hegelian (ca „vasul” în care se desfășoară GEIST-ul), ci ca pe o proiecție toxică ce înșală oamenii și îi distrage de la rolul lor de autori ai istoriei. Marx susține că trebuie să scăpăm de aceste distorsiuni religioase și trebuie să ne mutăm atenția pe monstrul materialist pentru a observa la lucru dialectica – un materialism dialectic, nu un idealism dialectic. Astfel, ciocnirile istorice nu au loc între idei contrastante și integrante, ci se petrec, în forma unor lupte politice, între tipuri opuse de stiluri de viață socio-economice. El împarte societatea în clase (stiluri de viață socio-economice) aflate în opoziție, ideea distincției și a articulării devenind una a conflictului dintre aceste clase – aceste clase fiind, totuși, înrudite și interdependente, bazându-se și definindu-se una pe cealaltă.
Karl Marx
Istoria este, astfel, dialectica prin care aceste lupte constante, aceste conflicte politice dintre clase, rezolvă contradicțiile din viața socio-economică (aceasta e baza criticii Marxiste a capitalismului). Iar acest proces, de lupte politice și violență, ce rezolvă aceste contradicții din activitățile noastre socio-economice, este încununat, într-un final, cu un stadiu politic de pace și libertate („pământul promis”). Marx dezvoltă și duce la o concluzie logică secularizarea implicită din Hegel și consideră că filosofia lui oferă acel element participativ, ce lipsește la Hegel, în forma unei chemări la arme (filosofii doar au vorbit despre lume, comuniștii vor să schimbe lumea – manifestul comunist). Dialectica și participarea se unesc în ideea revoluției politice și socio-economice (și putem observa chiar și elemente de „voință” aici).
Avem, astfel, o ideologie violentă și totalizatoare, ce promite o utopie seculară, reprezentând culminarea logicii interne a istoriei. Asistăm, astfel, la o profundă politizare a procesului prin care oamenii ar trebui să-și manifeste credința. Observăm cum, în decursul istoriei, participarea la KAIROS-ul creștinismului devine „Revoluția”, un punct de cotitură al istoriei în care trebuie să participi, în care trebuie să fii pe calea corectă (cea dreaptă) și prin care trebuie să aduci utopia în lumea reală.
Kirkegaard împinge critica spre un existențialism, oarecum, religios, Schopenhauer, prin Nietzsche, o împinge spre un existențialism anti-religios, iar Marx o împinge către, evident, marxism. Însă ce au în comun aceste critici este un sentiment că ideologia totalizatoare a lui Hegel nu a încorporat acea parte, esențial umană, a creării de sens.
Să recapitulăm, acum. Am văzut cum propune Hegel să-i depășim pe Kant și pe Romantici prin rejecția noțiunii Kantiene de „lucru în sine” și spunând că pattern-urile de inteligibilitate sunt, chiar, realitatea, neexistând nimic peste sau dincolo de ele – o formă de idealism; pe măsură ce idealurile noastre sunt realizate, pe măsură ce se formează pattern-urile de inteligibilitate, și realitatea se formează, simultan. Acest sistem viu al pattern-urilor de inteligibilitate în formare este numit GEIST, iar Hegel propune că această dezvoltare (formare) poate fi înțeleasă ca un proces numit dialectică – ca un ecou al lui Platon, dar separând dialectica de ANAGOGE.
Dialectica este un proces prin care ideile (nu doar propozițiile mentale, ci pattern-urile de inteligibilitate, pattern-urile prin care realitatea este realizată, atât în sensul de a fi cunoscută, cât și acela de a fi actuală) se articulează și se diferențiază una de alta, se contrastează și se opun, ca apoi să fie preluate într-o integrare mai înaltă. Această nouă integrare devine, la rândul ei, o idee ce poate fi contrastată mai departe, dialectica fiind un proces de complexificare a pattern-urilor de inteligibilitate (iraționalitatea, incapacitatea de a înțelege, este transmutată și actualizată în pattern-uri de înțelegere tot mai profunde. În final, dialectica ajunge într-un stadiu în care se naște un sistem de idei ce își înțelege procesul dialectic (exemplificat, după cum zice Hegel, de propria lui filosofie), ajungând, astfel, la culminare, la GEIST-ul absolut.
Dacă mergem pe ideea lui Hegel în care „realul” este „raționalul”, concluzia logică este că această dezvoltare a raționalului și a inteligibilității este, de asemenea, și dezvoltarea realității înseși. Această co-dezvoltare a sensului și a ființei este modul în care îl vede Hegel pe Dumnezeu, un Dumnezeu secularizat și total ne-religios. Am văzut, de asemenea, cât de mult și-a înțeles Hegel filosofia în termeni religioși, dar și cum și-a tradus constant acești termeni și experiențe religioase în structuri conceptuale filosofice. El susține, astfel, o nouă mitologie, una integrată cu filosofia, o mitologie a raționalului, ce trebuie să fie, în final, cea mai mare realizare a umanității și culminarea istoriei. Marx duce această dialectică din lumea ideilor, în lupta politică dintre clase, adăugând un element participativ în forma participării la revoluție. Ceea ce a pornit în romantism, a fructificat acum în forma unor propuneri de ideologii secularizate, politice, aflate în conflict, ca fiind modul în care spiritualitatea va trebui înțeleasă și urmărită (ideologii pseudo-religioase).