Kant încearcă să rezolve această fractură a realului pe care Descartes a lăsat-o în urma lui (cele două laturi: cea interioară, subiectivă, și cea exterioară matematică, obiectivă) venind cu o întrebare importantă: „cum de este matematica atât de bună la a descrie realitatea?” (de ce am accepta propunerea lui Galileo cum că aceasta ar fi limbajul universului?) La un moment dat aveam un răspuns la această întrebare, răspunsul neo-platonic, în forma ideii că realitatea este bazată pe forme inteligibile (EIDOS-ul), iar aceste forme nu pot fi decât abstracte.
Ce încearcă Kant să facă, în acest punct, e să găsească un mod în care să poată aduce cele două fațete ale realității lui Descartes la un loc: cum pot spune că matematica îmi oferă acces la realitate când tot ce am, de fapt, e acces la propria minte? Iar Kant vine cu o propunere inedită, pe care o consideră a fi „o revoluție Coperniciană”, radicalizând lucrurile și mai mult: aceste categorii, aceste pattern-uri de inteligibilitate pe care le găsim în lume (proprietățile matematice) nu sunt, de fapt, acolo – cel puțin, nu sunt în sensul în care credem că ar fi. Kant, folosindu-se de ideile lui Ockham, spune că toate aceste pattern-uri de inteligibilitate pe care le crezi că ar fi în lume sunt, de fapt, în mintea ta. Ceea ce zice Kant este că aceste metode de a măsura lumea matematic, nu se află în lumea exterioară, ci ele sunt moduri în care experiența trebuie categorizată pentru a avea sens în minte.
Cum lumea e foarte confuză și complexă, și e prea multă pentru mintea mea, va trebui să o filtrez pentru a se potrivi ochiului și creierului meu, pentru a avea sens în mintea mea. Ideea lui Kant este că ar exista structuri în minte care acționează ca niște cadre filtrante, acestea impunând o structură de inteligibilitate peste experiență, fiind un mod de abordare invers-Platonic. Practic, nu descoperi pattern-urile de inteligibilitate ce organizează structural-funcțional lumea, ci impui acele pattern-uri peste informația primită pentru a se potrivi minții și pentru a avea sens. Aceasta este baza capacității tale de a raționa lumea, putând să raționezi nu pentru că lumea ar fi structurată rațional (după cum zicea Ockham, lumea e inerent absurdă), ci pentru că ai filtrat-o într-un mod ce poate fi procesată de minte conform gramaticii ei interne. Practic, nu descoperi lumea (proprietățile matematice a lucrurilor), ci mintea ta filtrează și impune o structură asupra lucrurilor pentru a avea sens și, astfel, pentru a fi accesibilă minții. Pe scurt, mintea ta dă sens lucrurilor.
Immanuel Kant
Realitatea, astfel, nu e descoperită prin matematică, aceasta fiind, fundamental, modul prin care mintea impune o structură asupra realității pentru a o putea raționa. Dacă ne amintim cum modelul contactului cu lumea a fost retras în minte de către Luther și apoi retras, cu adevărat, de către Descartes, acum nu numai că este retras în minte, ci este de-a dreptul închis acolo. Mintea e blocată în ea și tot ce poate ajunge la ea trebuie, mereu, să treacă prin acest cadru filtrant, iar pentru Kant asta înseamnă că nu putem cunoaște, niciodată, lumea așa cum este ea (folosește termenul de „lucrul în sine”). Iată cum proiectul cartezian de căutare a certitudinii este, acum, complet subminat.
Mintea este în contact, în cele din urmă, doar cu ea însăși, nu are niciun contact cu lumea și nu este doar retrasă din lume, ci este izolată și blocată în ea însăși. Dar, măcar, poate să răspundă întrebării „de ce funcționează matematica atât de bine?” Conform lui Kant, acest lucru este posibil pentru că matematica este gramatica cu care operează mintea noastră. Matematica, care pare un lucru atât de abstract și ciudat mental, ce pare să ne ofere acces la structura lumii, de fapt nu ne oferă acest acces, ci creează o structură în lumea experienței ce are sens pentru om.
Acesta e prețul masiv plătit pentru unificarea celor două laturi a lui Descartes: le retragi pe ambele în minte și devii, radical, deconectat de lume. Îți poți imagina că au fost oameni deranjați de această concluzie, fiind o idee greu de acceptat, și vor exista câteva voci importante ca răspuns: romanticii și Hegel.
Dar avem de-a face cu o idee aici, într-un fel implicită. Îți poți imagina filtrul ca având mai multe niveluri de procesare, iar asupra informației brute din „lucrul în sine”, ce trebuie procesată, este impusă structura din minte. Modelul prevalent în psihologia cognitivă este reprezentat de această gramatică Kantiană a înțelegerii minții ca fiind contrastul dintre „procesarea de jos în sus” și „procesarea de sus în jos”. Procesarea de jos în sus (și am mai discutat despre ea atunci când am elaborat „atenția”) este o procesare ce pornește din percepție și se deplasează spre cogniție, iar cea de sus în jos este procesarea ce pornește din cogniție (din cunoaștere) și se deplasează spre percepție (putem să ne amintim de exemplul 
în care știi care literă e H și care e A folosind cuvântul pentru a dezambiguiza literele și literele pentru a construi cuvântul, cele două procese fiind inter-penetrante într-un mod auto-organizator în afara conștiinței cognitive – acesta fiind modul în care citirea este posibilă).
Vedem aceeași structură și în ideea Kantiană: mintea impune o structură filtrând, încadrând și structurând informația ce vine din lume – acest model cognitiv este cel mai utilizat în științele cognitive, fiind un mod puternic de a privi lucrurile. Și, pe măsură ce te deplasezi spre minte, pe măsură ce te duci spre încadrare, cogniția devine tot mai rațională, tot mai inteligibilă și logică.
Iar acum poți face o observație mai ciudată. Pe măsură ce procesarea devine tot mai rațională mă depărtez, de fapt, tot mai mult de contactul cu lumea. A se observa inversiunea platonică (inversarea structurii platonice) si consecința pe care o aduce. La Platon, pe măsură ce urmezi raționalitatea, te deplasezi tot mai mult spre realitate, dar la Kant, pe măsură ce urmezi raționalitatea, te depărtezi, de fapt, de contactul cu realitatea.
Întrebarea care se pune, automat, este dacă nu cumva și opusul este valabil. Iar aici trebuie să observi cum această idee face posibilă gândirea lui Freud și a lui Jung. Ca să îl ai pe Jung trebuie să iei epistemologia Kantiană (Jung este un neo-Kantian) și să îi adaugi mitologia gnostică (Jung = Kant + gnosticism). De ce? Pentru că, dacă o iei în direcția inversă, dacă îți deschizi mintea spre aceste părți ale cogniției mai iraționale, mai puțin procesate, granița dintre conștiința conștientă și inconștiență devine tot mai permeabilă experienței; pe măsură ce de deplasezi spre imaginar, spre irațional, spre aspectele onirice ale cogniției, vei pierde raționalitatea dar vei obține contactul cu lumea.
Romanticii pornesc de la ideile lui Pascal și încearcă să re-captureze pierduta cunoaștere participativă și de perspectivă și, astfel, contactul actual cu realitatea. Dar, din cauză că se află în același cadru Kantian, felul în care realizează acest lucru este prin deplasarea spre adâncurile iraționale ale minții, acelea fiind părțile din minte cele mai apropiate realității. Freud și Jung vor lua de la romanticii modul în care se fac deplasarea spre realitate, Freud ducându-se complet în psihic, iar Jung coborând în psihic și apoi înapoi în lume (vom dezvolta aceste aspecte mai târziu).
Aceasta e ideea principală a romantismului: romantismul nu este despre a-ți iubi partenerul sexual în vreun mod anume, ci e ideea că putem re-captura contactul cu realitatea prin îndepărtarea de straturile raționale ale cogniției și îndreptarea spre cele iraționale. Dar de ce este romantismul asociat cu iubirea? Pentru că romanticii încearcă să se întoarcă la gnoza și la cunoașterea participativă neoplatonică care, în acea tradiție, apare în forma iubirii. Mutându-te spre irațional obții contactul, printr-o relație cu lumea în care ești în contact cu o altă persoană în forma unei descoperiri mutuale între tine și acea persoană (iubirea). Reîntoarcerea romantică la realitate, prin iraționalitate, devine conectată cu iubirea – de aici avem iubirea romantică și ideea că iubirea este o forță complet irațională.
Dar care este acea facultate mentală care stă între percepție și raționare? Romanticii spun că ar fi „imaginația” (percepția lucrând cu „lucrul în sine”). Imaginația este locul unde mintea impune inițial acea ordine peste datele brute ale experienței. Pentru noi – iar romanticii au fost foarte critici în acest sens – imaginația este înțeleasă ca fiind o simplă mișcare a imaginilor mentale în mintea noastră. Însă romanticii au făcut o distincție importantă între imaginație și acea facultate mentală pe care o numeau „fantasmă”. Pentru ei, imaginația este modul în care mintea impune structură datelor brute pentru a le face accesibile rațiunii. Imaginația este locul în care ne putem apropia (depărtându-ne de rațiune) de a accesa realitatea – muzica și arta vor fi privite ca fiind cele ce ne dau acces, prin imaginație, la ceea ce e real. De ce? Pentru că în muzică și artă mintea pare să impună ordinea într-un mod ce creează sens, pentru ca informația să poată fi, ulterior, raționată.
Avem, acum, două viziuni aflate în opoziție: 1) viziunea veche, reprezentată de iluminism (John Locke), în care mintea este văzută ca fiind o foaie goală pe care experiența simțurilor vine și scrie (empirismul) și 2) viziunea romantică – în care nu putem știi vreodată cum e lumea în sine – în care lumea este o foaie goală pe care imaginația se exprimă. De aici avem sensul cuvântului „expresie” – „ex-presie”, a fi presat; mintea, prin imaginație, se presează pe tabla lumii – și termenul de „proiecție” (pe lume) ce va fi folosit de Jung și Freud.
Din cauza acestor două viziuni, romanticii se simt că sunt într-o competiție cu empiriștii (care devin parte a ceea ce se va numi „modelul științific”). Problema e că ambele viziuni – a minții ca foaie goală pe care lumea este impresionată („im-presio-nată”, presată pe ea), Locke folosind termenul de „impresii” pentru modul în care lumea „se impresionează” pe mintea ta; și cea a romanticilor în care lumea este o foaie albă pe care mintea se „exprimă” – sunt greșite.
Dar ce obținem, totuși, este o ceva nou. Toată lumea este atrasă de romantism, acesta devenind o mișcare pan-europeană – în artă, literatură, muzică (Beethoven), poezie (Blake, Woodsworth) – fiind adoptat până și în religie prin Schleiermacher și pare, cel puțin, să facă ceea ce făcea religia în trecut: integrează arta cu proiectul creării sensului, oferindu-ți un cadru în care poți re-obține contactul cu realitatea deplasându-te spre lumea imaginației – te va pune irațional în contact cu realitatea. Romantismul este prima dintre, și sursa tuturor următoarelor, ideologii pseudo-religioase – arată și se comportă ca o religie și realizează o transformare masivă a culturii, cogniției și conștiinței (iar oamenii încep să experimenteze cu stări de conștiință alterată).
Dar plătim un preț devastator pentru această ideologie pseudo-religioasă a romantismului, aceasta fiind, încă, vie în cultura noastră atunci când vorbim de iubire. Comediile romantice sunt niște perversiuni metafizice ciudate în care ne debarasăm de modelul științific și credem că, cumva, iubirea este o forță irațională ce ne aduce în contact cu cursul istoriei noastre personale și cu destinul nostru. Dar toate acestea sunt bullshit-uri devastatoare pentru că tu ești, încă, blocat în locul în care te-au lăsat Luther și Descartes, în mintea ta, neputând să fii în contact direct cu realitatea, și crezi că poți obține acest contact direct gândind și comportându-te irațional. Încerci, de fapt, să faci mașinăria imaginației să ducă în spate întreaga greutate neo-platonică care, înainte, era purtată de religie, tradiție, filosofie și istorie. Încerci să-ți faci partenerul romantic să ia locul acestor lucruri, dar nimeni nu poate duce așa ceva. Intri, astfel, într-o relație romantică cu expectanțe de neatins pentru cealaltă persoană, aceasta trebuind să adreseze tot ceea ce ai pierdut.
Aceste ideologii pseudo-religioase sunt importante pentru că ne arată o încercare de a cuprinde în cuvinte, în propoziții, în moduri de gândire ideologice, tot ceea ce era oferit de religii. Problema cu romanticii (și ei înțeleg că limbajul nu poate cuprinde totul, de aceea folosesc poezia) e că, neavând nicio tradiție sapiențială, neavând practicile spirituale, neavând seturi sistematice de psihotehnologii, neavând metode și ghiduri pentru aceste experiențe transformative, tot ce ai, în cele din urmă, sunt cuvintele, iar dacă nu ai înclinații artistice, nu vei fi capabil să înțelegi prea mult din ele – totul fiind redus acum la cuvinte. Romanticii nu ne oferă practici, instituții, seturi sistematice de psihotehnologii, ci ne dau promisiuni, imagini și cuvinte.
Deși se răspândește pe întreg continentul, este un junk-food spiritual: este gustos, dar nu oferă nutriție. Romantismul este, destul de repede, tradus în forme mult mai oribile, dar nu înainte de a da foc lumii – romantismul joacă un rol principal în declanșarea Revoluției Franceze și a Războaielor Napoleoniene, Beethoven scriind muzică, inițial, pentru că era un fan al lui Napoleon dar abandonându-l când acesta se declară împărat. Dar de ce? De ce ar fi romanticii atrași de Napoleon? Pentru că Napoleon, prin forța voinței (asta e imaginația ce presează o structură asupra lumii) restructurează lumea și își imprimă imaginea pe această lume – iată sinele izolat ce presează în afara lui, pe lume, imaginând lumea într-o nouă formă și existență.
Dar Napoleon e înfrânt, știința își continuă drumul, și apare un răspuns la eșecul romantismului. Romantismul eșuează în a face ceea ce își propusese să facă, nereușind să devină un înlocuitor pentru creștinism, dar nu dispare. Iar acest mod în care eșuează dar nu dispare ne indică faptul că, acum, trăim cu un romantism decadent (iar comediile romantice sunt chintesența pornografiei cu care ne răsfățăm în acest romantism decadent). În urma acestui eșec, apar noi încercări de a înțelege aceste aspecte iraționale romantice ale psihicului și a capacității lor de a crea lumea prin manifestarea voinței.