Întorcându-ne pe linia istorică, putem observa că avem trei elemente ce se amestecă între ele și se influențează reciproc: Creștinismul, gnosticismul (și am văzut cum interacționează cu creștinismul) și neoplatonismul. Acum, neoplatonismul este, și el, profund integrat cu creștinismul.
Acest triunghi va fi necesar înțelegerii ultimelor elemente ale gramaticii sensului (ordinea nomologică). Neoplatonismul reprezintă inspirația pentru filmul The Matrix în numirea protagonistului: Neo – neoplatonicul – care este „alesul” – „Unul” („The One”). Așadar, ce este neoplatonismul?
Să începem cu o analogie: oamenii de știință, în zilele noastre, încearcă să integreze mecanica cuantică și relativitatea (cele două mari teorii ale fizicii) într-o singură teorie numită „Marea Teorie Unificată”, Einstein fiind unul din cei ce au încercat această integrare, dar eșuând. Similar, un filosof pe nume Plotin, construiește Marea Teorie Unificată a Spiritualității Antice. Combină spiritualitatea lui Platon – întreaga idee de ANAGOGE –, cu întreaga viziune a lumii a lui Aristotel – teoria cunoașterii și ideea structurii lumii – și cu proiectul terapeutic al stoicilor – depășirea confuziei modale – integrându-le în această nouă teorie. Cum?
Să începem cu Aristotel: Plotin preia teoria conformității (a avea aceeași organizare structural-funcțională) și cea a „nivelurilor de a fi” (niveluri ce pornesc de la o bază a potențialului pur, până la cel
Plotin
mai înalt punct al actualității pure). Aceste niveluri de a fi sunt nivelurile de realitate a lucrurilor. Pe măsură ce cunoaștem (participativ, asemănător gnozei) aceste niveluri de realitate, făcându-le viabile nouă, ne conformăm lor și ne schimbăm, urcând tot mai sus pe nivelurile sinelui.
Pe măsură ce ne conformăm, alterăm și nivelul sinelui (ANAGOGE-ul Platonic) nostru, și pe măsură ce nivelul sinelui crește, suntem tot mai capabili de a trăi într-un nivel al realității mai înalt. De exemplu, cum am putea răspunde întrebării „ce face ca ceva să fie real?”, pentru că ne pasă dacă ceva este real sau nu, iar dacă ești motivat de o căutare a realului fără să înțelegi ce este, poți cădea în groapa bullshit-ului. Întrebarea poate fi reformulată ca „ce anume din organizarea structural-funcțională face ca ceva să fie real, și cum putem simți acest real?” Plotin răspunde acestei întrebări considerând că un lucru este cu atât mai real cu cât este mai bine integrat și unificat, cu cât este mai aproape de a fi „Unul”, cu cât este mai bine organizat structural-funcțional.
Ce înseamnă să înțelegi ceva? Având lucruri separate, când le înțelegi, realizezi (devine real pentru tine) faptul că sunt, de fapt, „Unul”, înțelegând cum sunt de fapt integrate împreună. Iar când obții mai multe „Unu-uri” și înțelegi ce au în comun, realizezi ceva și mai real.
Lucrurile devin tot mai reale pentru noi pe măsură ce le integrăm tot mai mult împreună, iar lucrurile sunt mai reale pe măsură ce sunt tot mai integrate împreună. Pe măsură ce aflăm principiile tot mai profunde ce stau la baza lucrurilor și le integrează împreună, și noi, la rândul nostru, devenim tot mai integrați și tot mai reali, sau, pe scurt, „ne realizăm”. Devenind tot mai integrați (actualizați), conflictul intern scade dându-ne posibilitatea de a face viabile niveluri tot mai profunde ale realității, ciclul acesta continuând într-un mod ANAGOGE-ic, iar noi ne deplasăm dintr-un loc în care totul e potențial, fără prea multă Formă, către unul în care avem cea mai bună organizare structural-funcțională. Acest întreg proces nu are loc doar la nivel teoretic, ci este o schimbare a modului existențial de a deveni tot mai real, de aici păstrând în zilele noastre cele două sensuri ale cuvântului „a realiza”: a înțelege mai bine lucrurile și a deveni mai actualizat.
Dar ce se află la baza realizării? Ce este cel mai real-ul? Acesta este principiul care face tot ce este real, integrând totul împreună.
Plotin îl numește „Unul” (și nu cu sensul de „singularul”), fiind principiul pe baza căruia realitatea este realizată, iar mintea noastră realizează realitatea. Pentru a-l explica, Plotin folosește metafora luminii: precum lumina, în sine, este invizibilă și face tot restul vizibil, „Unul” nu e ceva ce vom putea vreodată cunoaște, acesta fiind acel ceva prin care tot restul poate fi cunoscut, este acel ceva prin care „totul este”. Iar dacă „Unul” nu poate fi cunoscut și deci, nu poate fi gândit, cum îl poți știi? Ei bine, Plotin spune că nu ai cum să îl știi, ci doar să fii – poți avea gnoza „Unul”-ui doar fiind tu „Unul” – în vârful sistemului fiind o stare de înaltă conștiință, o experiență de trezire.
Totuși, vedem că această idee este complet integrată cu cea mai bună știință și cea mai bună terapie a vremurilor în care trăia Plotin. Pentru el, nu există o diviziune radicală între spiritualitate, știință și terapie, toate trei sprijinindu-se una pe cealaltă (spiritualitate – creștinism, știință – Aristotel, terapie – stoicism). Asistăm, astfel, la apogeul ideilor din epoca axială grecească.
Plotin trăiește în jurul anului 270 e.n. și, după el, Imperiul Roman intră în declin, iar noi asistăm la sfârșitul lumii antice. În această perioadă apare o figură înaltă care va unifica această configurație (creștinism, neoplatonism și gnosticism), dar care va da, într-un final, prioritate creștinismului: Augustin. Augustin este un roman ce a trăit în ultimele clipe ale Imperiului Roman (sec. IV – V), iar acest colaps iminent aduce cu el o viziune întunecată a lumii. Din această cauză, Augustin este atras de maniheism – o religie gnostică pornită de Mani din Persia – din care a preluat o bună parte a ideilor gnostice. Această religie spune că oamenii sunt creaturi ale luminii, lumină ce trebuie eliberată printr-un tip de gnoză, aceste idei permițându-i să adreseze pierderea personală a discernământului, dar și întunericul ce pare să se instaleze în lumea din jurul lui.
Fiind influențat de maniheism, ideile de malefic și de puteri și structuri malefice sunt în prim-plan în gândirea lui Augustin. El suferă, de asemenea, și personal, fiind măcinat de un puternic conflict intern, el fiind un „dependent sexual” (pentru a folosi termenul din zilele noastre), dependență pe care o descria astfel: „lingeam mereu rana deschisă a poftei carnale, a desfrânării”. Din această cauză, el este dezgustat de sine și suferă de o pierdere puternică a discernământului, chinuindu-se să găsească o cale de a se elibera din această degradare personală și conflict intern, dar și să ofere un răspuns la răul pe care îl vedea în lume.
În istoria vestului, el este primul care scrie o autobiografie numită „Confesiunile”, în care prezintă o experiență ce l-a afectat profund (chiar traumatizat): când era tânăr, el și cu câțiva prieteni au dat spargerea într-o curte și au furat niște fructe. Cei mai mulți dintre noi ar spune „da, da, un adolescent face un jaf minor, cui îi pasă?” Dar Augustin era, deja, pătruns de o vedere a lumii maniheistă și era tot mai conștient de cât de puternice pot fi poftele lui. Ce l-a afectat, cel mai mult, la acest act al lui era
Augustin din Hippo
faptul că nu-și dorea fructul, nu-i era poftă de el, și nici nu încercase să-și impresioneze prietenii. A ieșit din această experiență – aproape un revers al unei stări de înaltă conștiință – cu concluzia că a furat fructul pur și simplu pentru că era greșit să fure și pentru că a vrut să facă asta, fiind ceva în el care îl târa în acea direcție.
Acesta era motivul pentru care era atras de modul maniheist de a privi lumea (mitologia maniheistă fiind asemănătoare celei din Star Wars, cu o parte luminată și una întunecată): partea întunecată trage omul în jos, fiind partea dorințelor, a furiei și a distrugerii; iar Augustin vedea această parte întunecată vie în propria lui persoană manifestându-se în adicția lui sexuală. El călătorește prin lume, învățând lumea retorică și intrând, în cele din urmă, în contact cu filosofia. Citindu-l pe Plotin, rămâne cu o impresie foarte bună, scriind că „în Plotin, Platon a trăit din nou”.
În Platon, și în special în Plotin, Augustin descoperă o viziune a lumii, diferită de cea maniheistă, pe care ajunge să o înțeleagă (o cunoaște în sens de gnoză). Augustin trăiește o experiență mistică în timp ce îl citește pe Plotin, trăind acel zbor în sus spre „Unul”, ridicându-se prin nivelurile realității și ale sinelui, dar, ajuns pe culmile realității, nu reușește să rămână acolo. Întunericul din el are o asemenea greutate încât îl trage imediat în jos, înapoi în lumea dorințelor și a adicțiilor, în acea îngustare reciprocă ciclică a agentului și arenei, făcându-l să se întrebe: „de ce este atât de puternic acest întuneric ce mă trage în jos? Există, oare, ceva ce îl poate învinge, pentru a mă ridica în sus?”
A înțeles despre ce vorbea Plotin, dar „răul” din el era prea puternic, Augustin scriind: „e ca un gol în ființă ce trage în ea lumina”. El trăiește, astfel, un efect de recul, de disperare, la acea experiență mistică. Imaginează-ți, de exemplu, că ți-aș arăta un loc minunat, o plajă, iar când ai călca pe plajă te-ai simți, în sfârșit, liniștit, ai găsi pacea pe care o cauți de-o viață întreagă, ai fi înconjurat de frumusețe și te-ai simți viu, dar nu vei putea rămâne acolo. Odată întors, locul în care ești, întunericul și mizeria în care trăiești, îți vor părea mult mai accentuate, tocmai din cauză că ai fost în lumină și nu ai putut rămâne acolo. În mod similar, Augustin cade în disperare și, într-o zi, fiind în curtea casei mamei lui, aude o voce care îi spune să se apuce să citească. Ia, astfel, o biblie, o deschide și dă peste scrierile lui Pavel, iar în Pavel găsește un prieten, un suflet înfrățit, pentru că vede în Pavel același conflict intern, aceeași tortură interioară, iar lumea pe care o descrie are sens în contextul acelui conflict intern, și Augustin are o revelație.
Platon și Plotin spun că suntem mânați de două iubiri: iubirea de a deveni „Unul” în noi și iubirea de a deveni „Unul” cu „cel mai realul”. Ceea ce ne direcționează întreaga rațiune este iubirea, iubirea pentru adevăr, pentru ceea ce este bun și pentru ceea ce este frumos. Augustin zice că în miezul rațiunii este iubirea, iar ceea ce e defect în el este capacitatea lui de a iubi, nu cea de a raționa, dependența lui sexuală considerând că este efectul stingerii și deformării capacității lui pentru iubire.
Avea, prin urmare, nevoie de ceva cu care să se vindece, de o gnoză vindecătoare, așa că Augustin exprimă o idee: există o iubire în rațiune ce te ajută să crești dincolo de rațiune, spre ceea ce rațiunea a căutat dintotdeauna. Cum putem cultiva iubirea? Mesajul creștin spune că prin AGAPE, prin participarea în AGAPE creștem iubirea ce ne va transforma în persoane complet realizate. Augustin concluzionează, astfel, că neoplatonismul are nevoie de creștinism, vindecarea și răspunsul în fața maleficului cătate de gnosticism putând fi găsite în creștinism. Augustin ajunge, astfel, să unifice toate aceste trei gândiri la un loc.
Să facem un rezumat al punctului în care am ajuns. Augustin nu expune o teorie, ci scrie o autobiografie, vorbind despre ideile lui într-un mod perspectiv și participativ. El nu scrie un tratat academic uscat, ci un manual existențial pentru orice persoană care vrea să treacă prin acest proces prin care a trecut și el, lucrarea lui fiind o gnoză de la un cap la altul. De la Plotin preia viziunea lumii Aristoteliană (ordinea nomologică), teoria conformității și geocentrismul, acestea reprezentând cea mai bună știință, a structurii realității și a modului în care realitatea poate fi cunoscută, de la acea vreme. Tot de la Plotin preia ordinea normativă, modul în care ne putem deplasa într-o manieră coordonată în sus prin nivelurile realității, ale conștiinței și ale sinelui de la „mai puțin real” către „mai real”.
În viziunea lui Augustin, ce e mai puțin real, e mai puțin decât „Unul”, prezintă o integrare mai slabă și are mai puțin sens. De exemplu, când distrugi ceva îi îndepărtezi organizarea structural-funcțională, făcându-l mai „dezorganizat”. Pe măsură ce cobori prin niveluri, lucrurile sunt mai fragmentate, având tot mai puțină „Formă”, tot mai puțin EIDOS, sunt tot mai puțin inteligibile, direcția fiind spre un „haos pur”. În această coborâre se pierde adevăr, se pierde bunătate, se pierde frumusețe, se pierde sensul lucrurilor, acesta fiind „răul” („maleficul”) din ideea lui Augustin (deplasarea în jos, în golul din ființă).
Urcatul în sus se face spre mai adevărat, spre mai multă bunătate și spre mai real. De la Plotin știm că urcarea este produsă de iubire (iubirea de a știi ce e real și, simultan, pentru a deveni mai real). La Augustin, acest apex devine „binele”, și observăm acum care e ordinea normativă a gândirii lui (ordinea nomologică îți arată cum sunt structurate lucrurile, ordinea normativă îți arată cum poți deveni mai bun, cum poți înfrunta maleficul și cum poți îmbunătăți realitatea și sensul în viață).
Augustin, inspirându-se din Aristotel, vine cu ideea că, dacă lucrurile tind să se deplaseze spre locul lor, totul se mișcă într-un mod ce ne depărtează de „rău” înspre „bunătate și concluzionează că Creștinismul unește cu succes cele două elemente: lucrurile se mișcă cu un scop (spre locul unde tind să fie), iar acel scop este de a încerca să obții realizarea atât cognitivă cât și a lumii (pe măsură ce lucrurile devin tot mai reale, devenim și noi tot mai reali și realizăm aceste lucruri). El mai adaugă că mobilul aceste mișcări (de la rău la bine) este iubirea și transformarea ce are loc în om (prin gnoză și AGAPE), aceasta fiind ordinea narativă a creștinismului – aceasta presupune că există o narațiune grandioasă, o poveste întinsă pe decursul istoriei, iar cursul istoriei reprezintă cursul evenimentelor spre un punct final (de exemplul tărâmul promis), aceasta fiind istoria iubirii lui Dumnezeu, al AGAPE-ului Dumnezeiesc, cu un Dumnezeu ce intervine și creează viitorul deschis. Însă acest AGAPE nu este doar o forță istorică, ci și o forță normativă ce acționează în noi și ne direcționează în sus, spre „bine”.
Augustin concluzionează că creștinismul poate pune toate aceste elemente la un loc: lumea este organizată astfel încât să se deplaseze prin istorie în „sus” pentru a ne permite tuturor să transcendem spre „bunătate”, toate cele trei ordini fiind acum puse la un loc, susținându-se reciproc.
Știm, din științele cognitive curente, că cele trei componente ale sensului despre care vorbesc oamenii (elementele ce contribui la sensul vieții) sunt: un simț al COERENȚEI, un simț al SEMNIFICAȚIEI (al importanței) și un simț al unui SCOP. Cu cât ai mai multă coerență, cu atât mai inteligibile sunt lucrurile și cu cât aceste lucruri sunt mai reale, cu atât mai mult sens are viața (aceasta este ordinea nomologică – cât de mult se potrivesc lucrurile între ele având sens într-un mod coerent). Semnificația reprezintă cât de valoroase (bune) sunt elementele vieții tale (aceasta este ordinea normativă). Scopul reprezintă direcția pe care o are viața ta și dacă aceasta se deplasează pe un curs clar (aceasta e ordinea narativă).
Oamenii vor ca lucrurile să aibă sens, iar Augustin răspunde acestei nevoi oferind o ordine a lumii Aristoteliană plasată într-un context creștin; vor ca viața să fie semnificativă, vor ca pariurile lor ANAGOGE-ice să fie răsplătite, iar Augustin oferă un mod de a pune rațiunea și AGAPE la un loc prin creștinism; oamenii vor ca viața lor să aibă un scop, vor să existe o poveste, iar creștinismul oferă povestea supremă, Augustin aducând toate aceste lucruri la un loc.
Toate aceste idei apar în timp ce Imperiul Roman colapsează, Augustin aflându-se în Hippo (Africa de Nord) când barbarii asediază Roma, iar aceste idei vor deveni fundația viziunii lumii medievale ce va urma. Cu ce rămânem din toată această poveste de până aici? Avem o istorie îndelungată și convingătoare ce ne povestește cum a articulat cultura noastră Revoluția Axială, ne-a oferit o gramatică (un mod de a înțelege) moștenirea acestei revoluții și ne-a oferit o viziune a lumii în care sensul și înțelepciunea s-au dezvoltat și format într-un mod sofisticat și coerent.
Sensul presupune existența unei ordini nomologice ce ne conectează cu ceea ce e real, a unei ordini normative ce ne conectează, nu într-un mod intelectual, ci existențial, cu ceea ce e util pentru a deveni mai buni, și o odine narativă ce ne spune cum putem să ne deplasăm înainte prin istorie, atât la nivel colectiv, cât și individual. Iar aceste trei ordini nu sunt separate, ci formează un cadru tridimensional pentru spațiul sensului. Avem în față o frumoasă sinteză, culminarea unei cantități imense de dezvoltare istorică, profundă, și nu doar la nivel intelectual, având simultan o natură științifică, spirituală, terapeutică și existențială, acesta fiind motivul pentru care această sinteză (în creștinism) va rezista 1000 de ani.
Imaginează-ți cum ar fi, în zilele noastre, dacă ți-aș putea oferi o viziune a lumii ce ar avea o puternică bază științifică, ce ar fi total integrată cu cea mai profundă spiritualitate, ce nu ar avea elemente antagonice sau iraționale, ce ar fi perfect unită cu un proiect personal terapeutic al educației sapiențiale, ce ar cultiva înțelepciunea autentică și transcendentală a sinelui, ce ar fi în conformitate cu tine, cu lumea ta, cu cultura ta și cu comunitatea din care faci parte, nu ți-ai dori așa ceva? Întrebarea care se pune este de ce nu avem așa ceva acum – știind din știință, istorie și cultură că așa ceva este posibil? Este această posibilitate pe vecie pierdută? Este posibil ca atunci când am pierdut mitologia gnostică, când am pierdut mitologia axială (a celor două lumi), când am pierdut mitologia creștină, să nu mai fi rămas cu nimic?
Răspunsul, pe scurt, e „nu”. Dar, acum că am înțeles, cât de cât, ce e cu sensul și înțelepciunea și cum acestea au fost articulate, dezvoltate și țesute, apoi, în cadrul nostru cultural, în mașinăria cognitivă, în gramatica modurilor noastre existențiale, ne trebuie o mai bună înțelegere a genealogiei crizei și trebuie să înțelegem acest proces al pierderii sensului.