Foto: L’Ange Dechu, Alexandre Cabanel, 1847
”Invidia noastră față de ceilalți ne devorează pe noi cel mai mult.”
(Arhipelagul Gulag, Aleksandr Solzhenitsyn)
Încă din vremurile Greciei Antice, filosofii au contemplat natura invidiei, sau ce descria Immanuel Kant ca fiind ”tendința de a privi cu nemulțumire binele altora.” (Immanuel Kant)
Toți ce care au scris despre invidie, fie ei Aristotel, Aquinas, Adam Smith, Schopenhauer sau Nietzsche, au ajuns la o concluzie similară – invidia este o stare mentală bolnavă și distructivă ce este dăunătoare atât invidiosului, cât și invidiatului, ba chiar întregii societăți.
În zilele noastre, însă, viciul personal al invidiei a fost transformat într-o virtute de către politicieni. Manipulând tendința umană spre invidie, politicienii au dat peste un mod eficient de a obține putere și control asupra populațiilor, în mare măsură, credule.
Invidia este o emoție direcționată, ea presupunând existența a cel puțin doi oameni – invidiosul și invidiatul. O definiție bună putem găsi în Dicționarul German Grimm din secolul al 19-lea:
”invidia exprimă acel cadru mental, răzbunător și chinuitor de sine, în care se manifestă nemulțumirea cu care un om percepe prosperitatea și avantajele altora, supărarea pe care i-o crează acest fapt și, în plus, dorința de pe care o are de a distruge sau a poseda acele lucruri.”
(Dicționarul German Grimm)
Trebuie punctată aici diferența dintre invidie și indignare, diferență explicată de Aristotel in Retorica:
”Indignatul este supărat de prosperitatea celor ce nu o merită, iar invidiosul de cea a tuturor.”
(Retorica, Aristotel)
”indignarea este resimțită față de bună-starea oamenilor malefici, pe când invidia este față de fericirea oamenilor buni.”
(Retorica, Aristotel)
Contrastant cu invidia, indignarea nu este un viciu, ea având rădăcinile în dorința de justiție. Invidia, în schimb, își are rădăcinile în:
”comparația inevitabilă dintre situația noastră și cea a altora”
(Eseuri și Aforisme, Arthur Schopenhauer)
Când comparația cu altineva ne scoate la iveală inferioritățile – fie ele financiare, posesii, caracteristici fizice sau mentale – se poate crea un mediu fertil în care invidia se poate naște dacă credem că ceea ce ne lipsește este un elemen important la baza nefericirii noastre relative.
Indivizii posedați de invidie îi văd pe cei superiori lor ca fiindu-le dușmani. În loc să se concentreze pe auto-dezvoltare, invidiosul crede că drumul lui spre fericire este dependent de soarta celor pe care îi invidiază. Altfel spus, ei cred că fericirea lor se va intensifica dacă îi pot trage în jos pe ceilalți.
Dorința de a-i vedea pe alții căzuți nu ajută la prosperitatea unei societăți, ci blochează progresul social. Cei devorați de invidie îi disprețuiesc pe cei talentați, existența acestora scoțând în evidență insuficiențele invidiosului. Natura distructivă a invidiei a obligat instituțiile și indivizii să caute moduri de a inhiba impactul negativ al acesteia pe tot parcursul istoriei.
”…o societate în care invidia este ridicată la statutul de virtute normativă nu poate exista…chiar și superstițiile societăților simple văd invidia ca o boală, iar pe invidios ca fiind un bolnav periculos – un cancer de care individul și grupul trebuie protejați – și, în niciun caz, ca un comportament sau aspirație umană normală. Aproape nicăieri nu găsim ideea cum că societatea trebuie să se adapteze invidiosului, ci, dimpotrivă, societatea trebuie să se protejeze de invidios.”
(Invidia: O Teorie a Comportamentului Social, Helmut Schoeck)
În societatea modernă vestică, însă, în loc să ne bazăm pe practici și instituții să inhibe efectele invidiei, vedem o pervertire a acestor unelte de către politicieni care par să amplifice flăcările invidei in oameni cu scopul de a obține putere și control.
Acest fenomen este relativ recent, dezvoltându-se începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și cu apariția tehnologiilor de comunicare în masă. Înaintea apariției acestor tehnologii, invidia era direcționată către membrii comunității din care era și invidiosul, dar în zilele noastre putem observa intim viețile unor oameni cu care nu avem contact personal și putem face judecăți asupra fericirii acestora.
”Oamenii contemporani sunt asaltați cu o cantitate masivă de informații de către mass media; în consecință, aceștia își pot forma opinii despre fericirea unor oameni pe care nu i-au întâlnit, sau a unor grupuri din care ei nu fac parte; și, ca rezultat al acestor sentimente, pot începe să invidieze. Această posibilitate devine o probabilitate dacă, așa cum este obișnuit în mass media, informația este distribuită deja ”focalizată” de o selecție parțială, o editare intenționată, mistificată sau pur și simplu părtinită cu scopul, în acest caz, de a scoate în evidență diferențele dintre indivizi… Omul nu invidiază, astfel, acea persoană, ci o abstracție, cum ar fi ”bogații” sau ”elitele”.”
(Invidia Egalitariană, Gonzalo Fernandez de la Mora)
Promovând și apelând la această invidie, demagogii pot aprinde conflicte și pot face victime printre noi – cine nu se simte inferior unui grup de oameni idealizați? Dar cei ce invidiază în acest mod colectiv, și mai ales cei ce promovează acest tip de invidie, nu își vor recunoaște adevăratele motivații.
”O deghizare contemporană a invidei colective este așa numita ”justiție socială”. Cum funcționează această argumentare ideologică? Se stabilește ca postulat fundamental ideea că o societate, cu cât este mai justă, cu atât mai egali sunt membrii ei în ceea ce privește oportunitățile, poziția, și averea; și imediat se stabilește că grupul va lupta fără încetare pentru a obține o asemenea ”justiție”.”
(Invidia Egalitariană, Gonzalo Fernandez de la Mora)
Dar justiția socială, sau încercarea de a ne face pe toți mai egali folosind puterea statului, nu poate transforma societatea într-una mai puțin predispusă la invidie. De fapt, pe măsură ce această uniformitate este forțată asupra societății, își vor face apariția noi surse ale invidiei, mult mai periculoase. Dacă, în mod miraculos, toți oamenii ar deveni egali în ceea ce privește averea materială, invidioșii și-ar îndrepta atenția către alte forme de inegalitate, precum cele ce privesc caracteristicile mentale și fizice.
”Invidia îndreptată spre calitățile personale este cea mai insațiabilă și otrăvitoare, deoarece invidiosul este lăsat fără speranță; este în același timp și cea mai josnică formă de invidie, ea detestând ceea ce ar trebui iubit și respectat.”
(Arthur Schopenhauer)
Pe lângă formele periculoase de invidie pe care le crează, societățile ce cad pradă chemărilor demagogice la mai multă egalitate sunt martore, în mod ironic, la cea mai insidioasă formă de inegalitate posibilă – o inegalitate masivă de putere între elita conducătoare și restul populației. Pentru a-și putea respecta promisiunea de mai multă justiție în lume, și de mai multă egalitate, guvernele cer puteri tot mai imense pentre a remodela societatea.
Cu toate acestea, putem alege să nu cădem pradă acestor trucuri politice. În loc să ne privim inadecvanțele ca motive de a-i trage în jos pe alții, putem alege să avem reacții constructive precum emularea și propria dezvoltare. Emularea apare atunci când cineva își recunoaște inferioritatea și începe să-l privească pe cel superior lui nu ca dușman, ci ca exemplu de urmat. În locul dorinței de a nivela totul, emularea obligă omul să se ridice la cel mai înalt nivel la care poate ajunge din dorința de a fi ca cel invidiat. Kirkegaard nota că ”invidia este admirația mascată” și, astfel, emularea poate fi privită ca fiind reacția pozitivă la ceea ce îi împinge pe indivizii mai slabi să invidieze.
Reacționarea cu dorință de dezvoltare personală la inferioritatea percepută nu este doar bună pentru individ, ci și pentru întreaga societate; oamenii sunt mai preocupați de crearea noului și a mai bunului, decât de distrugerea altora.
”Resentimentarii, sunt aceste persoane viermănoase distorsionate fiziologic, un întreg regat tremurând de ură răzbunătoare, neobosite și insațiabile în ieșirile lor împotriva fericirii, și în aceeași măsură atât de deghizați în căutarea răzbunării în pretexte răzbunătoare: când vor atinge finalul mult dorit și sublim al triumfului răzbunării? Fără îndoială, atunci când își vor fi împins propria suferință, chiar întreaga suferință a lumii, în conștiința fericitului; atunci când cel din urmă, într-o zi, se va simți rușinat de propria fericire, și își vor spune lor ”Este o rușine să fii fericit! Este prea multă suferință în lume!”
(Genealogia Moralei, Friedrich Nietzsche)