Foto: St Jerome, Leonello Spada, 1610
Copilul ce începe să-și dezvolte un ego, se află într-o luptă internă dintre confortul inconștienței reprezentată de arhetipul matern, și cerințele și regulile sociale ce apar în forma autorității reprezentate de arhetipul patern. Acest arhetip al tatălui, la fel ca cel matern, este o forță primordială a psihicului, și cuprinde o serie de sisteme cu funcții diferite.
”Tatăl personal, inevitabil, va fi personificarea acestui arhetip, iar imaginea lui va fi îmbogățită cu puterea fascinantă a acestui arhetip. Arhetipul funcționează ca un amplificator ce intensifică peste măsură efectele acțiunilor tatălui, atâta timp cât acestea sunt conforme cu modelul moștenit.”
(C.G.Jung)
Acest arhetip are roluri multiple în psihic, tatăl fiind, simbolic, și un model de urmat, și o prezență autoritară menită să răsplătească comportamentele adecvate și să le pedepsească pe cele nedorite. Pentru a înțelege mai bine arhetipul, trebuie să îi studiem puțin și originile arhaice ale acestuia.
Animalele sociale necesită mecanisme psihologice și comportamentale pentru a menține ordinea în grup și pentru a preveni luptele interne. Unul din aceste mecanisme este numit de biologi ”ierarhia dominanței”. În majoritatea grupurilor de animale există o ierarhie a rangurilor prin care unii membrii îi pot domina pe ceilalți, membrii subordonați trebuind să cedeze în fața celor dominanți. De exemplu, în haitele de lupi, aceștia își pleacă capete pentru a arăta supunerea. Rolul de a lua decizii este alocat indivizilor dominanți ai grupului, iar ceilalți membrii se vor supune acestor decizii, indivizii dominanți fiind cei ce decid când e momentul să meargă la vânătoare, să caute apă, sau să se mute într-un nou teritoriu. Această ierarhizare permite grupului să stea împreună într-un mod relativ coordonat.
În majoritatea speciilor de primate, în vârful ierarhiilor se afla un mascul dominant, și mai rar femele, deși există și excepții precum bonobo și lemurii. Poate părea cu masculii dominanți din aceste grupuri sunt doar niște brute autoritare ce conduc prin forță, dar acest lucru e departe de adevăr. Ei caută, mai degrabă, să mențină stabilitatea grupului acționând ca mediatori atunci când erup conflicte. Membrii mai tineri ai grupului, de obicei, emulează acțiunile acestor masculi dominanți, folosindu-i ca modele comportamentale. Și mai important de precizat este faptul că membrii subordonați nu se privesc ca indivizi separați, ci ca extensii ale autorității masculului dominant.
Oamenii au păstrat acest comportament arhetipal din trecutul nostru evolutiv, observat prin înclinația pe care o avem spre a ne supune figurilor autoritare. În societățile umane, tații au un rol mai activ în viața copiilor lui, participând la modelarea comportamentelor acestora în concordanță cu normele sociale. Supunerea în fața unei figuri autoritare ajută copilul să se adapteze societății și să devină un adult de succes.
”Reprezentând societatea în familie și familia lui în societate, tatăl facilitează tranziția copilului din casă în lumea largă. El încurajează dezvoltarea abilităților necesare adaptabilității adultului și, în același timp, transmite copilului moralitatea și valorile prelevante în sistemul social. Faptul că el a îndeplinit – și în multe părți ale lumii încă îndeplinește – aceste funcții culturale, nu este accidental; este clădit pe această fundație arhetipală.”
(Anthony Stevens)
În acest sens, tatăl funcționează ca un pod între psihicul arhetipal infantil și normele societății, condiționând comportamentul copilului conform acestora. De aceea arhetipul patern este crucial în dezvoltarea ego-ului, el scoțând copilul din natura lui instinctuală – uroborosul matern. Copilul interiorizează regulile impuse de figurile autoritare, iar această interiorizare devine ego-ul copilului.
”…funcția șefului de trib, acela de a conduce și de a lua decizii, devine modelul pentru toate actele liberului arbitru din ego-ul individului; iar funcția de a crea legi, origilnar atribuit zeilor sau, mai târziu, persoanelor cu inspirație divină, devine internalizată în conștiința omului moden.”
(Erich Neumann)
În timp ce mama este percepută arhetipal ca un loc al siguranței, confortului și îndestulării, tatăl este privit ca fiind mai sever și pedepsitor în acțiunile lui de a corecta comportamente social inacceptabile. În plus, copilul vede tatăl, de cele mai multe ori, ca un ideal eroic și model al masculinității. Psihicul unui copil mic are nevoie de un model spre care să aspire, iar arhetipul tatălui satisface această necesitate. Arhetipul poate fi proiectat atât pe tatăl personal, cât și pe alte persoane ca lideri tribali sau celebrități. Este important pentru copil să aibă un model pe care să își bazeze comportamentele, el fiind dependent de alții pentru a învăța cum să funcționeze în societate. Copiii privați de astfel de modele pe parcursul maturizării lor, sunt predispuși problemelor psihice ce apar din inadaptarea lor la necesitățile sociale.
”Jung credea că prezența tatălui este crucială dacă băiatul dorește să-și actualizeze în conștiință și comportament propriul potențial masculin… Lipsa tatălui face această tranziție greoaie, daca nu imposibilă.”
(Anthony Stevens)
Cum ambele sexe poartă în ele calități ale sexului opus, arhetipul tatălui are rol în actualizarea idealului masculin atât în băieți, cât și în fete. Fară o figură paternă, copii sunt predispuși la a deveni agresivi și la dezvoltarea unor comportamente deviante precum abuzul de alcool sau droguri.
Societățile umane extind principiul arhetipului tatălui pentru a forma grupuri mai mari sub conducerea unui singur conducător, rege sau șef, care își asumă un rol patern societăților pe care le conduc, și se prezintă ca modele ideale pe care toți ceilalți oameni trebuie să le emuleze. Aceste figuri paterne de colectivități crează regulile sociale și încearcă se se asigure că acestea sunt respectate.
Venerarea eroilor poate fi privită ca un derivat al arhetipului tatălui, din moment ce ne idealizăm eroii și îi privim ca modele comportamentale. Portretizarea zeilor masculini în istoria umanității este, de asemenea, o manifestare a arhetipului tatălui, proiectat în mituri și religii. Aceste figuri paterne metafizice îndeplinesc același rol ca tatăl personal dar la un nivel mai mare, la nivelul societății. Acești zei reprezintă, de asemenea, modelul ideal spre care toți trebuie să aspire.
”În mit, legendă sau vis, arhetipul tatălui este personificat ca Strămoșul, Regele, Tatăl Ceresc. Ca legiuitor, el vorbește cu vocea autorității colective și este întruparea principiului Logos-ului: cuvântul lui e lege. Ca Apărător al Credinței și al Tărâmului, el este paznicul status quo-ului și un bastion împotriva inamicilor. Atributele lui sunt activitatea și penetrarea, diferențierea și judecata, fecunditatea și distrugerea. Simbolurile lui sunt cerul și soarele, lumina și vântul, falusul și arma. Cerurile simbolizează asiprațiile spirituale ale principiului masculinității, în care Tatăl sălășluiește, dar în aproape toate religiile și mitologiile Cerul nu este locul Binelui absolut: este și sursa dezastrelor naturale și a catastrofelor umane, și este locul din care el judecă și din care pedepsește sau răsplătește; camera tronului patriarhului primordial este locul din care își exercită liber puterea de viață și moarte asupra nevestelor și copiilor lui.”
(Anthony Stevens)
Deși arhetipul tatălui are o influență pozitivă în dezvoltarea copilului, asemenea arhetipului matern, el are și o latură întunecată. Deoarece tatăl este o prezența autoritară, el este, în consecință, o forță ce limitează libertățile. Această limitare e bună atâta timp cât ajută copilul să se adapteze la viață, dar poate fi excesivă atunci când împiedică copilul să se auto-actualizeze și să descopere ce îl face unic. Consecința este cultivarea gândirii de masă, în care oamenii sunt mai înclinați să urmeze figuri autoritare decât să gândească singuri și să fie independenți.
De aceea, în dezvoltarea psihologică naturală a individului, psihicul încearcă să scape de influențe externe și să se manifeste ca stăpân al propriului arbitru. Această căutare a independenței este importantă devenirii de sine deoarece omul nu vrea să fie definit de dorințele și expectanțele altora, dar ea are ca rezultat Uciderea Tatălui, o idee arhetipală prezentă în mitologie ca simbol al luptei cu natura întunecată a arhtipului patern.
În forma lui negativă, arhetipul patern împietrește individul și stagnează societatea pe care o conduce, blocând evoluția continuă necesară dezvoltării acestora. Soluția mitologică constă în Uciderea Tatălui – practic negarea tradiției – ego-ul putându-și acum asuma rolul eroic necesar înfruntării haosului creat și extragerii din acesta a elementelor noi necesare dezvoltării. În final, eroul își învie Tatăl – eroul adoptă elementele culturale indispensabile, la care adaugă noile elemente cucerite – luându-i locul pe tron, el devenind acum un nou Tată ce înglobează tradiția și progresul.
