Foto: Venus din Villendorf; Venus din Laussel; Cybele
După cum am observat, procesul de a deveni conștient presupune, în esență, apariția capacității umane de a produce metafore și, astfel, simboluri, pentru a reprezenta lumea și ideile. Perioada copilăriei, caracterizată, în mare parte, de inconștiență, produce simbolul Uroborosului, ca univers primordial. Acest simbol este apoi, prin metaforizare, extins către alte idei, precum originea universului, și de aceea miturile creației din timpurile străvechi erau crezute ca fiind adevărate, ele având un corespondent real în trăirile psihice umane. Aceste mituri nu trebuie privite ca descrieri obiective ale realității, ci descrieri psihologice, ce par să fie corelate cu etapele dezvoltării conștiinței în indivizi. Când producem metafore, pornim de la ceva cunoscut sau familiar, iar în primă fază arhetipurile, aceste structuri psihice ce constituie baza minții umane, sunt proiectate în exterior pentru a produce idei noi ce au un oarecare nivel de familiaritate:
”Cunoașterea umane constă, în esență, în adaptarea constantă a acestor modele primordiale ale ideilor, pe care le deținem a priori.”
(C.G.Jung)
Arhetipurile predominante în etapele timpurii ale evolutiei simbolice umane includ instinctul de a mânca și arhetipul mamei. Arhetipul matern este o forță primordială adânc înrădăcinat în psihicul mamiferelor și din acest motiv ideea ”mamei” găsește exprimări mitologice în diverse zeități materne, al căror rol în mitologii este similar cu cel pe care îl au în dezvoltarea conștiinței la nivel individual. Arhetipul matern se maifestă preponderent în viață psihică timpurie a copilului, copilul căutându-și, în mod natural, mama, pe care o percepe, aproape, ca o entitate divină, el fiind complet dependent de ea. De fapt, interacțiunea psihică a copilul cu mama este atât de apropiată, încât psihicul copilului este perceput, mai degrabă, ca un ”organ” al mamei lui decât ca un psihic de sine stătător.
Deoarece imaginea primordială a mamei este atât de adânc înrădăcinată în psihic, ideea ”mamei” apare în reprezentări simbolice ca o nevoie de a explica fenomene cu funcții similare, prin utilizarea metaforelor materne. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens, prezent pretutindeni în lume, este reprezentarea Pământului ca fiind o mamă universală, din pântecul căreia se naște întreaga viață. Similar modului în care mama oferă hrană copiilor, și Pământul hrănește întreaga umanitate. Fertilitatea feminină este echivalată cu fertilitatea pămîntului, și putem observa în culturile timpurii variate ritualuri, în formă de sacrificii, pentru obținerea acestei fertilități.
”Stadiul Uroborosului matern este caracterizat de relația copilului cu mama lui, cea care îi oferă hrană, și în același timp este o perioadă istorică în care dependența omului de pământ este la cele mai înalte niveluri. ”
(Erich Neumann)
Ideea primordială a Mamei Pământ naște numeroase simboluri, mituri și religii, care leagă conceptul matern de multe alte concepte. Numeroase ritualuri antice presupuneau sacrificii de sânge oferite Mamei Pământ, ca de exemplu Thesmophoria (Θεσμοφόρια), în care porcii erau sacrificați și apoi aruncați într-o groapă pentru a face pământul fertil, iar asocierea dintre sânge și pământ are, probabil, legătură cu asocierea dintre menstruație și fertilitate.
”Pântecul pământului necesită fertilizare, iar sacrificiile de sânge și cadavrele oferă hrana de care are nevoie… În culturile fertilității timpurii, părțile însângerate din corupurile victimelor sacrificiilor reprezentau ofrande prețioase oferite Mamei Pământ, pentru a o face rodnică. Aceste sacrificii umane pentru fertilitate sunt prezente pretutindeni pe glob, cu apariții independente una de cealaltă… Acea importantă lege terestră că viața nu poate exista fără moarte a fost devreme înțeleasă, și chiar mai devreme reprezentată în ritualuri, sensul fiind că viața nu poate fi întărită decât cu costul sacrificiului mortal.”
(Erich Neumann)
De accea multe zeițe mame sunt și zeițe ale agriculturii sau ale fertilității, cum erau zeița grecească Demeter sau cea hindusă Annapurna. Cum mama este atât de importantă la începuturile vieții psihologice, cultul zeiței mame este o idee religioasă foarte timpurie. În același timp, multe mituri portretizează zeița mamă ca o forță întunecată, dominată de furie, aducătoare de moarte și distrugere. Cum de se întâmplă asta? Răspunsul îl găsim în dezvoltarea ego-conștiinței.
Ego-conștiința este acea parte din noi care se afirmă ca stăpân al propriei voințe psihice, însă această afirmare poate fi înfricoșătoare datorită naturii periculoase a lumii exterioare.
”Detașarea de Uroboros presupune să te naști și să cobori în lumea reală, plină de pericole și disconfort.”
(Erich Neumann)
Această idee este în antiteză cu cea a mamei, în al cărei îmbrățișări găsim confort și siguranță, și lângă care nu trebuie să ne îngrijorăm că trebuie să devenim independenți, ea oferindu-ne tot ce ne este necesar. De aceea, ego-conștiința este strâns legată de independența față de mamă, deoarece aceasta controlează și voliția. Putem puncta aici, ca o consecință a celor descrise mai devreme, caracterul masculin al conștiinței ca opoziție a caracterul feminin al inconștienței. (Deși egoul unei femei poate avea o personalitate feminină, dezvoltarea ego-ului este dependentă de porțiunea masculină a psihicului ce oferă rezistență la acceptarea pasivă a protecției uroborosului matern).
Natura este simbolic descrisă ca feminină și grațioasă, în contrast cu conștiința, cea care înfruntă natura și viața instinctivă, reprezentată, tocmai de aceea, ca fiind masculină. Caracterul masculin al ego-ului este reprezentat in mitologie prin simbolul ”eroului”, iar aspectele periculoase ale mamei pentru ego sunt reprezentate în forma zeițelor materne devoratoare sau a vrăjitoarelor malefice. Vedem, astfel, că mama este reprezentată într-un mod dual, pe de-o parte are o natură protectoare, vindecătoare și hrănitoare, și pe cealaltă parte, apare ca ca o forță îngrozitoare și distructivă ce inhibă maturarea individului și independența acestuia.
”Puterea copleșitoare a inconștientului, aspectul devorator și distructiv sub care se poate manifesta, este văzut figurativ ca mama malefică, ca o zeiță însângerată a morții, bolii, foamei, inundațiilor sau a instinctului, sau ca ceva atrăgător ce duce la distrugere. Dar, în forma mamei benevolente, ea este belșugul și abundența; datătoarea de viață și fericire, pământul fertil, cornucopia pântecului roditor. Ea este experiența instinctivă a frumuseții și măreției lumii, a bunătății și grației Mamei Naturi ce își îndeplinește zilnic promisiunea iertării și a învierii, a noii vieți și a nașterii.”
(Erich Neumann)
Egoul trebuie să se desprindă de arhetipul mamei, să nu mai fie contopit psihic cu el. Contopirea cu mama reprezintă cufundarea totală a psihicului în Uroborosul inclonștient, deoarece conștiința nu este necesară în acest stadiu. Aspectele distructive ale rămânerii în inconștient sunt exprimate simbolic în miturile zeițelor mame.
”În timpul fazei în care conștiința începe să se transforme în conștiință-de-sine, adică începe să se recunoască și să se discrimineze ca un ego individual separat, uroborosul matern îl umbrește ca o soartă întunecată și tragică. Sentimente ale tranzitoriului și mortalității, sentimente de impotență și izolare colorează acum imaginea uroborosului, într-un contrast absolut cu senzația inițială de mulțumire. ”
(Erich Neumann)
Natura duală a mamei în formele ei pozitive și negative poate fi observată în multe zeițe mame egiptene. Neith, o zeiță a maternității și înțelepciunii, este asociată, de asemenea, cu războiul. Bastet era zeița fecundității și protectoarea gravidelor, dar natura ei sălbatică este reflectată în Sekhmet, cu care a fost contopită, Sekhmet fiind zeița războiului. Avem, de asemenea, zeița feniciană Astarte, care este în același timp zeiță a fertilității și a războiului, și Durga, zeiță similară în mitologia hindusă.
Simbolul matern, asociat fiind cu inconștiența și pasivitatea, este asociat, în consecință, și cu conceptul morții, forma extremă a inconștienței.
”În umbra arhetipului Mamei Pământ în forma ei devoratoare, își face apariția experiența morții, când ea își ia înapoi odraslele ca și cadavre, pe care le separă și le dizolvă pentru a se face, din nou, fertilă. Aceste experiențe au fost păstrate în ritualurile Mamei Devoratoare care, în proiecția ei lumească, devine cea care se hrănește cu cadavre și, finalmente, sarcofagul – ultimul vestigiu al cultelor fertilității ce au dăinuit și au fost practicate dintotdeauna.”
(Erich Neumann)
Astfel, lupta eroică a eroului, devine lupta eroică împotriva morții. Moartea este reprezentată simbolic ca impotență, sterilitate și eșec în a înfrunta complexitățile vieții, și de aceea, unul din aspectele întunecate ale mamei este asociat cu moartea, care la rândul ei este asocialtă cu regresia pasivă și îndepărtarea de conștiință. Arhetipul matern, fiind asociat cu inconștientul, apare exprimat simbolic în forma animalelor-mame, animalele fiind reprezentări ale laturii instinctive și inconștiente a vieții, precum capra Amaltheia, care îl hrănește pe bebelușul Zeus, sau vaca Hathor din mitologia egipteană. Multe alte zeități materne sunt asociate cu animale, ca de exemplu zeița egipteană a fertilității Tawaret ce este parțial hipopotam, crocodil și leu. Alte animale, asociate atât cu aspectele pozitive ale mamei, cât și cu cele negative, sunt scroafa și ursoaica.
O tema ce apare des în mitologie, incredibil de irelevantă pentru ego-ul emergent, este cea a ”mamei devoratoare”. Mama este reprezentata, astfel, în forma tiranică, în care împiedică copilul să se maturizeze.
”Toți acești tineri, cu al lor ego slab și fără personalitate, au doar o soartă colectivă, nu și o soartă personală; ei nu sunt încă indivizi și nu au, astfel, o existență individuală, ci doar una ritualică. Și nici Zeița Mamă nu este legată de un individ, ci de copilărie în forma ei arhetipală.”
(Erich Neumann)
Avem, prin urmare, zeița anatoliană Cybele care se îndragostește de propriul fiu, Attis, dar când acesta se îndragostește de o frumoasă prințesă, Cybele îl înnebunește și Attis se castrează singur. Acest motiv al castrării este simbolic pentru caracterul emasculant al Marii Mame, care deseori aduce cu ea nebunia, ce poate fi interpretată ca o readucere cu forța în inconștient a copilului. Zeul fenician Eshmun, în mod asemănător, se auto-castrează când zeița Astarte îl hărțuiește și îl înnebunește. Un mit similar, cu o mama ce își împiedică fiul să se maturizeze, este cel al Afroditei care își împiedică fiul Eros să fie cu Psyche, cea pe care o iubea. Capacitatea de a readuce bărbații într-o stare de inconștiență este observabil și la zeițele vrăjitoare precum Circe, ce are abilitatea de a transforma oamenii în animale.
”Stadiul incipient este marcat de o supunere naturală sorții, puterii mamei sau uroborosului… Este stadiul impotenței complete în fața mamei uroborice și a puterii copleșitoare a sorții… Masculinitatea și conștiința nu și-au obținut încă independența, iar incestul uroboric a deschis drumul incestului matriarhal al adolescenței.”
(Erich Neumann)
Sunt multe alte vrăjitoare, ce joacă un rol similar în prevenirea maturizării, precum Empusa, fiica Hecatei, ce seduce și se hrănește cu bărbați tineri, și Medusa, al cărei aspect devorator este evident. Regina demon Rangda, în mitologia balineză, este mama demonilor și se hrănește cu copii. Alte mituri folosesc simbolul păianjenului pentru reprezentarea feminității devoratoare.
”Păianjenul poate fi clasat în acest grup de simboluri, nu doar pentru faptul că femela își devorează masculul după coit, ci și pentru că își întinde pânzele spre a captura masculi neatenți.”
(Erich Neumann)
Aceste simboluri au rolul de a arăta modul în care arhetipul matern este în luptă cu ego-ul emergent și îl împiedică în a-și dobândi independența. Ocazional, eroul este capabil să reziste acestei forțe, așa cum Gilgamesh rezistă seducției zeiței Ishtar, ce indică faptul că un ego mai matur poate rezista inconștientului.
”Cu cât ego-ul-conștiință masculin devine mai puternic, cu atât este mai conștient de natura emasculantă, magică, mortală și stupefiantă a Marii Mame.”
(Erich Neumann)
Relația dintre Isis și Horus variază în mitologie, unori aceștia intrând în conflict. Într-una din acestea, Horus își decapitează mama pentru a se elibera de aspectul devorator al acesteia. Ei îi crește un nou cap în forma unei vaci, indicând o revenire la aspectul matern pozitiv.
Nu toate încercările de a rezista influenței mamei devoratoare sunt încununate cu succes în mituri. Hipolit, sedus fiind de mama lui vitregă Fedra, îi rezistă acesteia și, ca răzbunare, aceasta îl blesteamă și Hipolit este astfel ucis de proprii cai.
”Hipolit este în punctul critic de rezistență la Marea Mamă, deja conștient de sine ca fiind un tânăr ce se luptă pentru autonomie și independență. Acest fapt este evident prin repudierea avansurilor făcute de Marea Mamă.”
(Erich Neumann)
Aceste avansuri sexuale mitologice nu trebuie interpretate literalmente, ci ca descrieri simbolice a psihologiei adolescentului.
”Acei băieți, ca niște flori, nu au destulă putere pentru a rezista sau a lupta cu forța Marii Mame. Ei sunt mai degrabă animale de companie decât parteneri. Zeița, plină de dorință, își alege băiatul pe care îl păcălește cu sexualitatea. Inițiativa nu vine, niciodată, de la ei; ei sunt, mereu, victime, ce mor ca niște flori adorabile. Tânărul nu are, în acest stadiu, nici masculinitate, nici conștiință, nici un ego spiritual înalt.”
(Erich Neumann)
Asta nu înseamnă că mamele sau elementele materne ale vieții sunt, în mod inerent, periculoase, iar arhetipul matern este venerat pe întreg globul ca o forță primordială importantă. Dar mitologiile prezintă situația în aceste moduri pentru a ridica independența și eroismul la nivelul de idealuri principale. Aceste mituri erau necesare, pentru că triburile aveau nevoie ca membrii lor să fie independenți și competenți, și nu dependeți de mamele lor, mai ales odată ce ajungeau la adolescență.
”Este un fapt caracteristic acela că ritualurile de inițiere în pubertate începeau, întotdeauna, în acest punct: solidaritatea masculină ajută la depotențarea Marii Mame.”
(Erich Neumann)
Acesta este cursul normal în dezvoltarea ego-ului, ce trebuie să depășească pasivitatea pentru a se simți ca fiind o entitate autonomă, iar simbolul matern apare în forma negativă doar dacă arhetipul matern împiedică maturarea personalității. În celălalte contexte mama este celebrată și venerată ca simbol al tandreții, al grijii, al îngrijirii și al vieții.
”Ea este zeița iubirii, având puterii asupra rodniciei pământului, al bărbaților, al vitelor și al grânelor; de asemenea, ea prezidează toate nașterile și este, astfel, în același timp zeița destinului, a înțelpciunii, a morții, și a infernului.”
(Erich Neumann)
Odată ce adolescentul reușește să depășească forța primordială a arhetipului matern, el capătă o formă de independență, iar ego-ul poate să acționeze cu un oarecare nivel de autonomie. Nu mai este, astfel, un organ psihic al mamei ce îl poate reduce la impotență și ineficiență.
”Principiul masculin este, acum, destul de puternic, conștiința fiind obținută. Ego-conștiința nu mai este un satelit al uroborosului matern, legat de atotputernicul inconștient, ci a devenit, cu adevărat, independent și capabil de a rezista de unul singur.”
(Erich Neumann)
Putem privi toate aceste simboluri în contextul progresului psihologic natural al omului, iar numeroase forme de nevroze au ca sursă problema Marii Mame.
”Împărțirea Marii Mame într-o mamă ”bună” conștientă și una ”rea” inconștientă este la baza fenomenului nevrozei. Conștient, nevroticul are o relație ”bună” cu mama, dar în casa de turtă dulce a acestei iubiri este ascunsă vrăjitoarea, ce înghite micii copii și le dă la schimb, ca recompensă, o existență pasivă și iresponsabilă lipsită de ego.”
(Erich Neumann)
De aceea stadiul arhetipului Marii Mame este o perioadă în care ego-ul încearcă să depășească influențele periculoase ale mamei. Totuși, mama este doar una din forțele primordiale din psihicul copilului. O altă forță, mai autoritară, este prezentă, și are un aport mai mare la dezvoltarea ego-ului. Arhetipul Marelui Tată.