Foto: Sarcofagul lui Tutankamon; Copilul Horus, Papirusul din Dama-Heroub, dinastia a 21-a
”Scopul acestei cărți este să demonstreze că o serie de arhetipuri reprezintă fundamentul mitologiei, că se află într-o relație organică una cu cealaltă, și că stadiile lor succesive determină dezvoltarea conștiinței.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Primul termen pe care trebuie să-l definim este cel de ”conștiință”. Psihologia analitică o definește foarte diferit față de ideea modernă din spatele termenului. Conștiința, în cazul de față, este sinonim cu ”cunoașterea”. Conștiința este, de asemenea, în strânsă legătură cu formarea Ego-ului. Ego-ul este auto-conceptualizarea noastră, ideea pe care o avem despre noi în mintea noastră. Acest Ego-Conștiință este o iluzie construită cultural. Mentalul uman este unic, deoarece este capabil să creeze metafore, astfel ideea noastră despre noi este, în esență, o metaforă pentru ceea ce suntem. Vom aborda ulterior conceptul de conștiință ca limbaj.
Una din temele centrale ale cărții este formarea Ego-ului în fiecare persoană. Întrebarea la care încearcă să răspundă este, daca Ego-ul nu este de fapt real, cum apare în oameni? Ego-ul poate fi descris ca o relație specială între arhetipurile interne, care evoluează împreună pe măsură ce individul se maturizează.
”Ca organe ale structurii psihice, arhetipurile colaborează între ele autoom, asemenea organelor fizice și determină maturitatea personalității într-o manieră similară componentelor hormonal-biologice ale constituției fizice.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
În societățile umane primitive, mentalul uman este aproape în totalitate format din arhetipuri inconștiente. Arhetipurile sunt trans-personale, adică ele există în forme similare în toate persoanele, iar mentalul omului primitiv, de dinaintea apariției conștiintei, este, în esență, arhetipal.
”În istoria omenirii, la fel ca și în dezvoltarea idividului, există, inițial, o preponderență de factori trans-personali și, doar pe parcursul dezvoltării, planul personal devine vizibil și își obține independența.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Asta înseamnă că, înainte ca conștiința să se nască, mentalul uman este arhetipal, sau instinctiv, similar cu comportamentul unui bebeluș. Conștiința apare în momentul în care individul își descopera existența, acest lucru întâmplându-se când mai multe arhetipuri intră în conflict între ele, rezultând o transformare psihologică.
”Ego-Conștiința evoluează trecând printr-o serie de imagini eterne și Ego-ul, transformat prin această treceri, formează costant noi relații cu arhetipurile.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Transformările Ego-ului sunt subiectele principale ale cărții ”Originile și istoria conștiinței”, Neumann prezentând cum aceste procese se regăsesc în mitologiile culturilor antice.
”Miturile sunt, în primul și primul rând, fenomene psihice ce scot la lumină natura sufletului.”
(C.G. Jung)
Poate părea, la început, că miturile nu au nicio legătură cu psihologia, dar ce trebuie să înțelegem este că ele sunt produse ale minții umane, și putem înțelege aspecte aspecte ale minții examinând temele și imaginile prezente în mitologie. Modul în care privim miturile în lumea modernă este, considerabil, diferit față de cum își priveau anticii miturile.
În formarea culturilor, miturile au ajutat la întărirea lor la solidificarea valorilor comune. Mitologiile primelor civilizații sunt, astfel, importante din două mari motive.
Primul este acela că miturile oferă o imagine a psihologiei anticilor, cum arhetipurile există în inconștientul fiecărei persoane, idei și motive arhetipale apar în aceste mituri. Ca rezultat, procesul prin care omul devine tot mai conștient poate fi observat în mitologie. Crearea miturilor poate fi văzută ca o încercare creativă a unei persoane sau a unei culturi de a exprima trăiri psihice într-o formă accesibilă conștiinței, ajutând oamenii să înțeleagă anumite idei și, de asemenea, să înțeleagă lumea și pe ei înșiși.
Exemplul fundamental este mitul creației. Dacă o societate produce un mit al creației, înseamnă că oamenii au devenit conștienți de propria existență și au început să se întrebe care este originea lor. Este dificil de conceptualizat că a existat un timp în care oamenii existau fără să se întrebe de unde vin, dar pe măsură ce conștiința s-a dezvoltat, această problemă a devenit tot mai presantă, rezultând în mituri ale creației.
Mitul eroului este al doilea pas în evoluția conștiinței, când ego-ul se prezină lumii și începe să se manifeste, evoluând și integrând noi informații. Ambele tipuri de mituri simbolizează procesele psihice pe care fiecare dintre noi le trăiește în cursul vieții, și învățarea miturilor ne-a permis să simțim că suntem participanți la marele design al universului. Capacitatea de a produce mituri și povești este unică oamenilor, și este exact această abilitate ceea ce îi permite conștiinței să crească și să se extindă.
În acest sens, miturile nu sunt un mod științific de a înțelege universul, dar au o semnificație psihică profundă.
”Omul primitiv nu era prea interesat de explicațiile obiective ale evidentului, dar avea nevoie imperativă – sau mai de grabă, psihicul inconștient avea o pornire irezistibilă – de a transpune toate senzațiile exterioare trăite în evenimente psihice interne. Primitivului nu îi era destul să vadă soarele răsărind sau apunând; această observație exterioară trebuia să fie, în același timp, și un eveniment psihic: drumul parcurs de soare trebuie să reprezinte soarta unui zeu sau a unui erou care, într-o ultimă analiza, salașluiește doar în mintea omului. Toate procesele mitologizate ale naturii ca vara și iarna, fazele lunii, anotimpurile, și așa mai departe, nu sunt în niciun caz alegorii ale acestor evenimente obiective; mai de grabă, ele sunt expresii simbolice ale dramei interioare și inconștiente a psihicului, care devine accesibil conștiinței omului prin proiecții – adică oglindite în evenimentele din natură.”
(C.G.Jung)
Al doilea motiv pentru care miturile sunt atât de importante este datorat evoluției progresive a conștiinței – conștiința putând fi descrisă în acest caz ca un proces de producere a metaforelor. Metafora este o asociere a unui ceva familiar cu un altceva nefamiliar, cu scopul de a face înțeles nefamiliarul. În cazul primilor oameni, cele mai familiare idei erau arhetipurile, psihicul uman fiind structurat pe ele. Arhetipurile reprezintă primele realități întâlnite de o persoană și sunt, astfel, cele mai familiare idei. Conștiința, astfel, se dezvoltă pe măsură ce aceste arhetipuri sunt proiectate în natură, producând metafore.
Soarele poate fi înțeles, la început, ca fiind similar unui tată universal, iar pământul ca o mamă universală (pământul este cel ce hrănește și naște, soarele este cel ce luminează și încurajează creșterea). Mitologiile sunt încărcate de sensuri metaforice, care proiectează arhetipuri psihice interne în lumea fizică exterioară, iar umanitatea crește în conștiință prin acest proces.
Deoarece miturile se trag din elemente ale inconștientului colectiv, ele par a fi relevante tuturor membrilor unui grup, căpătând semnificații transcedentale și permițând, astfel, coeziune socială și cooperare. Miturile pot fi privite ca încercări ale umanității de a înțelege lumea și a se înțelege pe ea însăși. Multe mituri utilizează diferite aspecte ale naturii spre a forma metafore pentru pshic. Apa este, deseori, folosită ca o metaforă pentru inconștient (infinit de adâncă și întunecată, loc unde salășluiesc monștrii, dar necesară vieții), în timp ce lumina este folosită ca metaforă pentru conștiință (ea revelează lucrurile ascunse în întuneric permițând omului să înfrunte sau să folosească ce găsește acolo – să creeze ordine din haos). Aceste tipuri de proiecții au două efecte. Ne permit să conștientizăm propriul psihic și, de asemenea, să conștientizăm aceste elemente ale naturii, pe măsură ce sunt descrise metaforic de către psihicul nostru.
Ideile complexe au fost, cel mai bine, exprimate prin utilizarea simbolurilor, ele utilizând arhetipurile într-o formă imagistică pentru a explica idei obscure pe care oamenii nu le pot înțelege cu ușurință. Concepte abstracte ca ”spațiu”, ”timp” și ”moralitate” sunt explicate prin arhetipurile interne și prin modele din lumea naturală exterioară. Orice idee nouă este mai ușor explicată prin simboluri, iar mintea umană produce simboluri non-stop în încercarea de a găsi soluții pentru problemele psihologice, aceste simboluri fiind mai eficiente când leagă idei și concepte deja înțelese cu ceea ce e nou și nefamiliar. Un exemplu în acest sens este Uroborosul care, într-un fel, reprezintă eternitatea. Asemenea idei sunt mai ușor asimilate de omul modern, dar pentru primitiv miturile erau un ajutor în procesul de conștientizare.
Simbolurile au un sens mai profund decât ceea ce înfățișează. Un leu mitologic nu este doar un leu, el este și o idee, cum ar fi mândria și regalitatea, și astfel influențează sensul metaforic al simbolului. Un element remarcabil al culturii umane care ne diferențiază de alte specii este faptul că putem transmite aceste idei și sensuri generațiilor următoare, care la rândul lor pot construi pe aceste idei pentru a dezvolta cunoașterea. Miturile noi conțin soluții pentru noi probleme psihologice, ce apar pe măsură ce cultura devine tot mai complexă.
Un exemplu în acest sens este modul în care miturile creștine reprezintă încercări de a rezolva problemele produse de miturile mozaice de dinaintea lor.
”Evoluția creativă a ego-conștiinței arată că, printr-un proces întins pe mii de ani, sistemul conștient a absorbit tot mai mult conținut inconștient și, progresiv, și-a extins orizonturile… Structura conștiinței moderne se bazează pe această integrare și, în fiecare etapă a dezvoltării sale, ego-ul a absorbit porțiunile esențiale ale trecutului cultural transmise prin sistemul de valori întruchipat ăn propria cultură și în sistemul educațional.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Evoluția conștiinței este, astfel, efectul acțiunilor colective și al oamenilor la nivel individual. O notă importantă este aceea că nu toate miturile au o încărcătură arhetipală, și nu reflectă aceleași procese psihice. Diferențele dintre mituri sunt diferențele dintre culturi și mediile din care provin, dar există un număr surprinzător de mare de similarități între mituri, indicând faptul că miturile sunt produse psihice.
”Începutul poate fi stabilit în două ”locuri”: în viața omenirii poate fi considerat ca fiind primul răsărit, iar în viața individului poate fi considerat ca fiind primul răsărit din frageda pruncie.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Definiția conștiinței, în paradigma căreia vom continua, este aceea că ea este capacitatea specific umană de a utiliza simbolurile și metaforele pentru a reprezenta idei specifice. Această mentalitate simbolică permite cunoașterii noastre să se dezvolte în multe direcții neprevăzute. Pe măsură ce omenirea a devenit tot mai conștientă, ne-am populat miturile și poveștile cu simboluri ce pot fi corelate cu diversele stadii ale dezvoltării conștiinței. Acest lucru este posibil deoarece inconștientul nostru influențează simbolurile cu acele idei ce sunt deja prezente în psihic. De exemplu, mitul eroului este așa de comun pentru că psihicul uman are o predispoziție către narative eroice în care noi suntem eroii vieții noastre. Astfel, ne așteptăm să găsim procese psihice prezente în mitologiile incipiente, deși apar în forma unor simbolurilor obscure.
Mitul creației este prima etapă a evoluției simbolice. Înainte ca oamenii să fie conștienți, nu și-au pus problema originii lor, dar pe măsură ce conștiința-de-sine s-a dezvoltat, acastă problemă a devenit tot mai evidentă. Miturile creației sunt încercări de a soluționa această problemă, având menirea de a satisface ego-ul și de a crea un fundal colectiv pe care o societate să se poată manifesta. Ca rezultat, multe mituri ale creației conțin simboluri ce reprezintă diversele stadii ale dezvoltării psihologice. Aceste simboluri, de fapt, ajută la dezvoltarea conștiinței, dând posibilitatea minții să acceseze idei care sunt, tipic, dincolo de capacitatea minții de a le înțelege și, prin acest proces, omul poate conceptualiza idei abstracte.
Înaintea conștiinței, oamenii trăiau într-o stare de pre-conștiință, iar acest stadiu a existat atât în trecutul istoric al umanității, cât și în trecutul fiecărei persoane. Fiecare om poate observa în trecutul lui o perioadă a vieții în care nu era conștient de existența lui, ci trăia din inerție, inconștient. Această perioadă poate fi concepută ca un timp anterior conștiinței, dar cum poate fi caracterizată această fază inițială? Starea de pre-conștiință poate fi analizată prin simbolurile mitologice proiectate în originile cosmologice ale universului. De exemplu, este simbolizată prin gradina Edenului, în mitul creației biblice, descrisă ca un paradis în care omul nu este împovorat cu conștiința de sine și poate exista într-o stare pasivă. Această stare nu este, de fapt, un paradis perfect, dar este descris simbolic astfel, pentru a oferi un mod de articula natura conflictuală dintre conștiință și pre-conștiință.
”La început este perfecțiunea, întregimea. Această perfecțiune originară nu poate fi decât circumscrisă sau descrisă simbolic; natura ei sfidează orice altă descriere decât cea mitologică deoarece acela care descrie, ego-ul, și ceea ce este descris, acel început ce precede existența ego-ului, se dovedesc a fi cantități incomensurabile de îndată ce ego-ul încearcă să-i înțeleagă natura conceptual, ca un conținut al conștiinței.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Din moment ce ego-ul înceracă să-și înțeleagă poziția, el trebuie să încerce să înțeleagă cum era înaintea apariției lui, ego-ul vrea să descrie cum e să n-ai un ego. Este paradoxal, deoarece ai nevoie de ego pentru a conștientiza ceea ce vrei să descrii.
Un simbol special este cercul, ce simbolizează, de obicei, întregul, perfecțiunea sau infinitatea. Acest simbol este proiectat în miturile creației ca o descriere a universului înaintea oricărei manifestări. Omul primitiv nu știa că-și descrie propriul psihic, dar psihologicul lui a fost proiectat în mitologie.
”Cercul, sfera și rotundul sunt toate aspecte al Auto-Conținutului, acelui lucru fără început sau sfârșit; în perfecțiunea lui pre-lumească este anterior oricărui proces, etern, deoarece în circularitatea lui nu există un înainte sau un după, nu există timp; nu există un deasupra sau un dedesubt, nu există spațiu. Toate aceastea apar odată cu apariția luminii, a conștiinței, care nu este încă prezentă. Totul este sub efectul unei divinități ce nu se manifestă, al cărei simbol este, astfel, cercul.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Imagistica circulară este proiectată, în general, în mituri ca reprezentări ale existenței de dinaintea apariției conștiinței, iar cercul este reprezentativ al primordialității ce precede separarea opușilor.
Conștiința este, parțial, o consecință a discriminării opușilor, astfel, timpul premergător conștiinței și cel de dinaintea apariției universului, este descris ca fiind o stare în care opușii sunt în uniune. Avem, ca exemplu, descrierea creației în scrierile lui Plato: ”Astfel, demiurgul a făcut lumea în forma unei sfere, dându-i acea formă, care este cea mai perfectă între forme, și cea mai egală față de ea însăși… Și a convenit universul ca o sferă ce se rotește într-un cerc, unul și solitar, totuși, prin prisma excelenței sale, capabil să-și fie însuși companie fără nevoia unui prieten sau a unei cunoștințe.”
Cercurile sunt reprezentări ale uniunii opusurilor, stadiul paradisiac ce precede conștiința. Acest simbol este născut din psihicul uman ca un mod de a-și explica propria situație, dar simbolul se extinde natural în formă metaforică pentru concepte neobișnuite, ce sunt străine minții, cum este conceptul eternității. Aceste simboluri capturează uniunea opușilor, care este auto-conținută și auto-suficientă. Această auto-suficiență există în stadiul copilăriei mici când copilul este îngrijit de mamă, copilul neavând nevoie să se diferențieze de ea deoarece toate nevoile lui sunt îndeplinite automat. Acesta este un alt motiv pentru care pre-conștiința este paradisiacă, copilul netrebuind să se îngrijească de nimic.
Simbolurile mitologice care reprezintă această stare sunt încercări ale psihicului de a caracteriza aceast mental pre-conștient distinct de conștiință. Cercul este, de asemenea, simbol al chinezescului Wuji, care este reprezentarea universului primordial, filosofii chinezi considerând că universul anterior creației era asemănător unui cerc.
Simbolul ne deschide mintea către idei cât se poate de străine, și explorând aceste idei conștiința noastră se extinde în teritorii nefamiliare, idei pe care strămoșii noștri inconștienți nu ar fi putut să le înțeleagă. Din moment ce ego-ul este conștient de propria existență, este conștient și de efemeritatea lui, în consecință, fiind conștient de trecerea timpului. În contrast, mentalul pre-conștient este resimțit ca fiind lipsit de timp, aproape ca funcționând perpetuu. Acest sentiment îl are fiecare dintre noi, copilăria fiind simțită ca existând pentru totdeauna, pe când perioada adultă este resimțită ca trecând semnificativ mai repede, aproape simțind că timpul accelerează pe măsură ce îmbătrânim. În plus, ego-ul se naște într-un punct definit de timp, pe când starea de pre-conștiență este simțită ca și cum ar fi existat de secole fără întrerupere sau origine, aproape ca și cum nu ar fi început niciodată. Aceasta e natura simbolică a acestor imagini, cum apar ele în mituri, fiind încercări de a răspunde misterului originii existenței, și din acest stadiu etern primordial se naște conștiința și universul.
Universul primordial, ce există perpetuu, fără întreruperi sau tensiuni, este, de asemenea, proiectat în imaginea Uroborosului – ”Draco interfecit se ipsum, maritat se ipsum, impraegnat se ipsum.”
Uroborosul este cel ce se omoară pe sine, se căsătorește cu sine și se auto-impregnează. Șarpele ceresc există într-o stare de infinitate, cu toate nevoile satisfăcute, exact ca și copilul inconștient protejat în brațele mamei, trăind perpetuu fără un ego. Acest simbol este regăsit pe întreg mapamondul în decursul întregii istorii, iar Neumann definește, astfel, faza uroborică:
”Acest rotund și această existență în rotund, existența în Uroboros, este auto-reprezentarea simbolică a stadiului răsăritului, corespondent al copilăriei timpurii atât a omenirii cât și a omului. Validitatea și realitatea acestui simbol al Uroborosului are o bază colectivă. Corespunde unui stadiu evolutiv ce poate fi ”amintită” în structura psihică de fiecare om în parte. Funcționează ca un factor transpersonal cu rol de stadiu psihic în formarea ego-ului. În plus, realitatea lui este retrăită în fiecare copilărie timpurie, iar experiența copilului în acest stadiu de pre-ego reconstituie drumul parcurs de omenire.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Această fază este puternic asociată cu arhetipul mamei, din moment ce nevoile copilului sunt satifăcute, de cele mai multe ori, de mamă, iar excepții apar doar în cazul abandonului sau a neglijenței. Proiectând aceste arhetipuri în exterior, miturile sunt populate cu teme arhetipale.
”Timpul începutului, de dinaintea apariției opușilor, trebuie înțeleasă ca auto-descrierea acelei mărețe epoci în care nu exista conștiință… Starea preistorică a ființei nu era caracterizată de timp, ci de eternitate, similar modului în care timpul de dinaintea nașterii ego-ului este etern. Și, la fel cum nu exista timp înaintea nașterii ego-ului, ci doar eternitate, nu există nici spațiu, doar infinitate.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Ideea opușilor unificați apar în mod diferit în diversele culturi ale lumii, având la bază scala de valori ale fiecărei culturi în parte. Un exemplu este simbolul Yin Yang din filosofia chineză unde opușii unificați sunt haosul și ordinea, sau masculinitatea și feminitatea.
”Era ceva fără formă dar, totuși, complet, ce a existat înaintea cerului și pământului; fără sunet, fără substanță. Dependent de nimic, neschimbabil; a toate pătrunzător și de neclintit. Îl poți privi ca o mamă a tuturor lucrurilor de sub cer.”
(Lao Tse)
În mitul creației babiloniene, uniunea opușilor este reprezentată de două entități primordiale: Apsu, care reprezintă apa dulce, și Tiamat, care reprezintă apa sărată, ce există într-o stare de uniune primordială, deoarece, în era premergătoare creației lumii, apa sărată și cea dulce fiind amestecate.
Conștiința este asociată cu separarea opușilor și originea diferențierilor.
Alt simbol al opușilor unificați este Adam, care înaintea creației Evei, este hermafrodit, și devine bărbat doar după ce Eva este creată din coasta lui. Simbolul mai este găsit în hermafroditul hindus Natarja, care era ”mare cât un bărbat și o femeie strâns îmbrățișați”. Această stare nu este trăită doar la începuturile vieții, ci și în orice moment în care inconștientul este stăpân, cum e când dormim. În somn suntem perfect liniștiți, și doar când ne trezim și conștientul reapare, putem simți tensiunea internă a conștientizării.
Astfel, în mituri, Uroborosul este reprezentat ca părintele siamez al lumii, arhetipurile parentale fiind primele întâlnite de copil, iar reprezentările vizuale uroborice folosesc șarpele, un animal de care primatele se tem instinctiv.
Conceptul arhetipal de ”părinți” este proiectat în lume, de obicei, sub forma unui zeu tată și a unei zeițe mamă. În faza uroborică acești opuși nu sunt încă separați și există într-o uniune fericită. Abia mai târziu, când acești opuși încep să se diferențieze unul de altul în mintea copilului, copilul începe să simtă tensiunea interioară, cu senzația acompaniantă a conștiinței.
Simbolul Uroboric, surprins în nenumărate teme, este unul comun în religie, și simbolizează principii abstracte ca unicitatea supremă a zeului sau apariția unei noi vieți. Simbolurile religioase, în viziunea lui Jung, au rolul de a avea un efect vindecător prin, parțial, oferirea unor soluții religioase la problemele dificile ale vieții.
Dar cum apare, totuși, conștiința? Este un puzzle complicat și, încă, incomplet, dar Neumann încearcă câteva idei în scopul soluționării problemei. Astfel, conștiința apare când ideile familiare sunt utilizate ca metafore pentru a explica fenomene nefamiliare, culminând cu invenția unui spațiu mental metaforat, din care o persoană poate face introspecție.
Acest proces al proiecției metaforice este observabil în textele culturilor timpurii. Părți ale corpului sunt utilizate ca obiecte familiare prin care lumea este înțeleasă. În teologia memphitică, lumea și zeii sunt făcuți din Cuvântul Divin, care exprimă gândurile inimii.
”Atum și Eneada lui, și fiecare enunție divină se manifestă în gândul inimii și în vorba limbii.”
Egiptenii antici considerau că gândurile vin din inimă, ceea ce corespunde apariției unui spațiu-mental, în acest caz, localizat în piept. Acest spațiu este necesar conștiinței. Respirația este și ea, de multe ori, luată ca un simbol al vieții; iar lumea este creată din suflul respirat al unui zeu. Simbolismul, în acest caz, încearcă să definească conceptual manifestarea stadiului uroboric.
Conectată acestui simbolism este ideea unui ocean vast, deseori folosit ca un simbol pentru inconștient, din care universul este creat. Oceanul simbolizează necunoscutul, deoarece oamenii primitivi, probabil, nu știau că există ceva dincolo de ocean, și reprezintă vastul necunoscut și, prin extensie metaforică, inconștientul. Mai mult, acest simbol este conectat de ideea universului ce se naște dintr-un vid haotic. Observăm, astfel, cum era înțeleasă lumea de către primitivi, contrastant cu modul în care o înțelegem noi astăzi, și, totuși, ambele concepte ale realității sunt descrieri simbolice cu menirea de a reprezenta lumea într-un mod familiar.
Alt exemplu al apariției conștiinței este cuvântul Thumos în Eliada, care pare să însemne mișcare, ce este mai târziu proiectat pe corp și înțeles ca o calitate internă. Idei ce sunt, la origini, concrete, încep să fie utilizate în explicația experiențelor mentale. Părți ale corpului sunt proiectate în diverse contexte, de exemplu în sensul expresiei ”inima pământului”.
”Schema corporală, ca arhetip al omului original în a cărei imagine a fost creată lumea, este simbolul de bază în toate sistemele în care părți ale lumii sunt coordonate cu părți ale corpului.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Chiar și în limbajul modern, corpul este folosit ca metaforă pentru a ne lărgi capacitățile descriptive. Organele primesc calități abstracte, stomacul fiind folosit ca loc de naștere al instinctelor, inima pentru emoții, ea devenind organul eticii, iar capul ca loc al sufletului; conștiința, ca proprietate specifică, nu era diferențiată de emoție.
Capacitatea noastră de a avea idei simbolice ne permite să ne punem întrebări pe care nu am fi putut să ni le punem în lipsa lor. Iar acest proces de generare a simbolurilor și metaforelor pentru a reprezenta lumea este ceea ce permite conștiinței să iasă la lumină.
Un alt concept arhetipal ce apare ca proiecție în mintea omului primitiv este mâncarea.
”Instinctul de a mânca – foamea – este unul din instinctele elementare ale omului, iar psihologia stomacului joacă, în mod corespondent, un rol masiv în viața omului primitiv și în cea a copiilor.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Astfel, găsim simboluri – hrană în istoria incipientă, unde zeii sunt deopotrivă cei ce hrănesc cât și cei ce devorează universul. Hrănirea apare ca asimilare, iar procesul prin care cineva obține noi informații și le integrează în conștiință este asemănătoare ingestiei hranei, mâncarea transformându-se în energie.
”Când spunem că mintea conștientă ”asimilează” un conținut inconștient, nu spunem mai mult decât ce este deja spus implicit în simbolul mâncatului și a digestiei.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
Aceste simboluri elementare probează idei ce nu pot fi caracterizate cu ușurință decât prin metafore. Ideile banale se extind, căpătând sensuri psihologice și filosofice noi, iar religia poate fi privită, în linii mari, ca un sistem de simboluri care, teoretic, au sens transcedental. În religia catolică, sacramentul mâncatului pâinii sfinte poartă în el acest sens transcedental.
”Materializarea conținuturilor psihice – ca viața, nemurirea și moartea – ce capătă formă, în mituri și ritualuri, de apă, pâine, fructe etc. este caracteristică minții primitive. Internul este proiectat în extern, așa cum spuneam. În realitate are loc o ”psihizare” a obiectului: lumea exterioară este trăită simbolic ca și cum ar fi încărcată cu un conținut care apare, în coordonare cu psihicul nostru, ca ceva psihic sau spiritual.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
În alte cuvinte, lumea perceputa de un om conștient este simbolică. Iar ideile rezultate pot fi extinse prin analogii spre concepte filosofice mai profunde. Dar omul primitiv putea întelege lumea doar prin intermediul unor idei elementare cum ar fi ”mâncarea” sau ”corpul” lor. Acest tip de gândire era necesar omului primitv, și doar datorită progreselor întinse pe milenii ale tehnologiilor și culturilor putem acum să ne detașăm de acest tip de gândire simbolică elementară.
Stadiul uroboric, trăit de umanitate în mod colectiv, dar și în mod individual de fiecare persoană, în primele etape ale existenței lor, este caracterizat, de asemenea, și de narcisism. Copilul se vede ca fiind centrul universului. Acest narcisism nu este, în esență, un lucru rău, ci este o trăsătură evoluată necesară supraviețuirii. Dar, odată cu apariția conștiinței, răsare și ideea că egoismul este ceva rău.
Acest stadiu este puternic asociat cu dominanța laturii materne a vieții. Arhetipul matern, în general o stare pasivă a existenței, predomină în viața psihică a copilului. Mama este, astfel, simbolic înțeleasă ca o forță ce oferă viață, și de aceea simbolul matern este proiectat în exterior ca ”mama natură”. Pântecul matern este văzut ca un loc al originii, făcând din circularitatea acestuia un simbol puternic al originării dintr-o stare a existenței perpetue.
Cu cât avem mai multe simboluri pentru reprezentarea unei idei, cu atât mai mult acea idee poate fi înțeleasă mai bine, iar pântecul este un simbol extrem de potent. Ego-ul se naște din această stare uroborică, deci toate aceste simboluri sunt descrieri ale trăirilor psihice înainte ca umanitatea să fie conștientă de existența unui psihic. Astfel, mitologiile timpurii încapsulează stadiul mental uman prototipic, simbolul uroborosului și conceptele legate de acesta reprezentând încercarea unui ego conștient de a explica existența de dinainte de conștiință.
”Cât timp egoul înnoată în pântecul uroborosului, o biată sămânță de ego, el trăiește perfecțiunea paradisiacă. Autarhia este stăpână în pântec, unde existența inconștientă se combină cu absența suferinței. Totul este oferit necondiționat; niciun efort nu este necesar… Această stare a lipsirii de ego, neîntreruptă de reacții asociate plăcerii sau durerii, este trăită ulterior de ego-ul conștient ca forma perfectă de autarhie, aducând cu ea mulțumirea totală.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)
În concluzie, trei idei se ridică deasupra. Prima, stadiul uroboric este trăit de toată lumea până la apariția conștiinței. A doua, uroborosul și simbolurile înrudite cu acesta sunt folosite pentru a reprezenta acest stadiu. Și a treia idee, acest stadiu este proiectat în miturile creațiilor ca fiind starea universului anterioară creației, iar fazele ulterioare sunt asociate miturilor creațiilor. Etapa uroborică a vieții este limitată în timp, ea încheindu-se atunci când necesitățile vieții cer individului să devină conștient de sine și să pășească în viață.
”Detașamentul din uroboros, intrarea în lume, și descoperirea principiului universal al opușilor sunt cerințele esențiale ale dezvoltării umane și individuale.”
(Erich Neumann – Originile și istoria conștiinței)