Foto: Dante et Virgile, William Bouguereau, 1850
”Toți vecinii noștri sunt cuprinși de o frică necontrolată și incontrolabilă… În azilele de lunatici este bine cunoscut faptul că pacienții ce suferă din frică sunt mult mai periculoși decât cei motivați de furie sau ură.”
(C.G.Jung, Psihologie și religie)
În viziunea lui Jung, cel mai mare pericol pentru umanitate nu sunt forțele naturii, sau vreo boală fizică, ci inabilitatea noastră de a lucra cu forțele propriului psihic. Suntem cei mai periculoși dușmani ai noștri, după cum bine spune și proverbul latin ”omul este lup pentru om”. În lucrarea ”Civilizația în tranziție”, Jung precizează că acest proverb ”este un truism trist și totuși etern” și că tendințele noastre lup-ești tind să devină mai proeminente în acele timpuri istorice când bolile psihice devin norma, în loc să fie excepția în societate, situație pe care Jung a denumit-o epidemie psihică.
”Într-adevăr, devine tot mai evident faptul că nu foametea, nici cutremurele, nici microbii, nici cancerul, ci omul însuși reprezintă cel mai mare pericol pentru om, prin simplul motiv că nu există o protecție adecvată împotriva epidemiilor psihice, care sunt infinit mai devastatoare decât cea mai mare catastrofă naturală.”
(C.G.Jung, Viața simbolică)
Psihoza de mase este o epidemie de nebunie ce apare atunci când o mare parte din societate pierde contactul cu realitatea și cade în iluzii. Exemple de asemenea fenomene pot fi văzute în vânătorile de vrăjitoare din America și Europa din secolele XVI – XVII și în dezvoltarea regimurilor totalitare din secolul al XX-lea. În timpul vânătorilor de vrăjitoare, mii de oameni – majoritatea femei – au fost uciși nu pentru că ar fi comis crime, ci pentru că au devenit țapi ispășitori pentru societățile ce o luaseră razna:
”În unele sate elvețiene, abia dacă mai găseai o femeie în viață după ce vâltoarea se stinsese.”
(Frances Hill, Amăgirea diavolului)
Experimentele totalitare ale secolului XX sunt exemple de psihoze de mase mai recente, și cu mult mai multe victime. În Uniunea Sovietică, Germania Nazistă, Coreea de Nord, China și Cambodgia, detașamentul colectiv de realitate și coborârea în amăgiri și paranoie au permis ridicarea la putere a unor guverne totalitare, cu puteri nelimitate, ce au distrus viețile a sute de milioane de oameni:
”…sistemele totalitare ale secolului al XX-lea reprezintă o formă de psihoză colectivă. Fie gradual sau brusc, logica și decența umană devin imposibile într-un asemenea sistem: este doar o atmosferă omniprezentă de teroare, și o proiecție a ”dușmanului„ ca fiind ”printre noi”. Astfel societatea se întoarce împotriva ei, împinși de autoritățile conducătoare.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Când apare o psihoză în masă, rezultatele sunt devastatoare. Jung a studiat acest fenomen în profunzime, scriind că indivizii ce formează societățile infectate ”devin moralmente și spiritual inferiori” și ”se scufundă inconștient spre un nivel intelectual inferior” devenind ”mai nerezonabili, iresponsabili, emotivi, haotici și nesiguri”, și, poate cel mai grav:
”Crime, pe care individul, singur, nu le-ar fi tolerat, sunt acum comise liber de către grupul lovit de nebunie”.
(C.G.Jung, Viața simbolică)
Ceea ce face situația și mai rea este că cei ce suferă de psihoză de masă sunt orbi la transformarea ce se petrece în ei. Asemenea omului ce înnebunește și nu poate să se privească din exterior și să-și observe interpretarea greșită a realității, la fel nici cel cuprins de psihozele de mase nu își poate stabili un punct arhimedian din care să poată observa nebunia colectivă.
”Fenomenul la care am fost martori în Germania a fost, în esență, o epidemie de nebunie… Nimeni nu știa ce se petrece cu ei, cu atât mai mult poporul german, și au permis să fie mânați în abator de către conducători psihopați ca niște oi hipnotizate.”
(C.G.Jung, După catastrofă)
Dar se pune întrebarea, ce anume dă naștere psihozelor de mase? Ce face o societate susceptibilă unui asemenea fenomen? Pentru a găsi un răspuns, trebuie să începem prin a defini psihoza și ce anume împinge omul într-o astfel de stare.
O psihoză poate fi definită ca un detașament de realitate sau de pierderea unei relații adaptive cu realitatea. În locul gîndurilor și a credințelor conforme cu faptele reale observabile în lume, psihoticul este copleșit de iluzii , cedințe false pe care le consideră adevărate în ciuda existenței dovezilor ce arată contrariul. Iluziile, conform lui Joost Meerloo, sunt definite ca:
”… pierdere a unei realități independente și verificabile, cu consecința unei regresii la un stadiu mai primitiv al conștiinței.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Iluziile pot lua multiple forme. Unii psihotici dezvoltă iluzii paranoice, crezând că sunt permanent urmăriți și observați. Alții, cum sunt schizofrenicii catatonici, dezvoltă iluzii că mișcările corpurilor lor alterează starea universului și rămân, astfel, blocați în poziții asemănătoare unor statui. În timp ce aceste iluzii sunt false în sensul că nu se conformează realității lumii exterioare, ele sunt considerate adevărate de psihotic și le influențează, astfel, interacțiunea cu lumea și cu ceilalți oameni.
”Dacă un om și-ar imagina că aș fi dușmanului lui și m-ar omorî, aș fi mort datorită unei simple iluzii. Boli ale imaginației există, și pot fi la fel de reale și dăunătoare ca bolile fizice. Cred, chiar, că deranjamentele psihice sunt mai periculoase decât epidemiile sau cutremurele.”
(C.G.Jung, Psihologia și religia)
În timp ce căderea în iluzoriu a psihozelor poate avea cauze precum consumul excesiv de alcool sau droguri, leziuni cerebrale sau alte boli, vom continua analiza ignorând aceste cauze fizice, și ne vom concentra pe cele psihice, așa numitele cauze psihogenice. Cea mai prevalentă cauză psihogenică a psihozelor o reprezintă emoțiile negative copleșitoare, precum frica și anxietatea, ce duce individul într-o stare de panică, din care omul caută scăpare deoarece aceastea sunt epuizante atât mental cât și fizic dacă se întind pe o perioadă extinsă de timp. Pentru a se elibera de aceste frici și anxietăți asociate panicii, o reacție pozitivă sau negativă este așteptata din partea individului. Reacția pozitivă are forma următoare:
”Este nevoie de un efort suplimentar. Individul va da dovadă de putere și dorință suplimentară de a depași greutățile și obstacolele ce îi cauzează starea prin efort fizic, intelectual și moral. Dacă se simte copleșit, individul va cere ajutor altor oameni. Dacă aceste încercări eșuează, sau daca individul este prea slab, din start, ca să lupte, atunci apare reacția negativă.”
(C.G.Jung, Psihologia și problemele naționale)
La extremă, reacția negativă apare ca o cădere psihotică. Căderea psihotică nu este, așa cum am crede, o amplificare a starii haotice, ci o reordonare a lumii experiențiale în care se amestecă realul și ficțiunea, sau iluziile și realitatea, într-un mod ce ajută la ameliorarea sentimentului de panică. Silvano Arieti, unul dintre cei mai mari specialiști ai secolului al XX-lea în ceea ce privește shizofrenia, explică pașii psihogenici ce împing omul spre nebunie: primul pas este
”o fază a panicii – când pacientul începe sa perceapă lucrurile într-un mod diferit, este înspăimântat de ceea ce se petrece cu el, apare confuz și nu știe cum să explice natura ciudată a evenimentelor pe care le trăiește.”
(Silvano Arieti, Interpretarea schizofreniei)
Următoarea fază este cea a unei revelații psihotice, în care individul
”reușește să pună lucrurile cap la cap prin adoptarea unui mod patologic de a privi realitatea, ce îi permite să explice experiențele anormale. Acest fenomen este numit revelator deoarece pacientul vede sensul și relațiile din acele experiențe.”
(Silvano Arieti, Interpretarea schizofreniei)
Dar revelația este psihotică deoarece ea se bazează pe iluzii și nu pe moduri adaptive ce promovează viața în relația cu ceea ce a provocat panica. Iluziile permit individului panicat să se elibereze de valurile de emoții negative asociate, dar prețul plătit este pierderea legăturii cu realitatea și, tocmai de aceea, Arieti consideră căderea psihotică ca fiind ”un mod anormal de a scăpa de o stare de anxietate extremă…”.
”În dinamica căderii psihotice pot fi observați doi factori importanți: unul este un ego slab și nesigur, iar celălalt este o inundare cu sentimente ce nu pot fi integrate de ego.”
(Alexander Lowen, Vocea corpului)
Acum, în sfârșit, putem face o paralelă între psihoza individuală – valurile de emoții negative în conjunctură cu egoul slab – și psihozele de masă. O populație trebuie, întâi, să se scufunde într-o stare de frică sau anxietate intensă puse pe seama unor pericole reale, imaginare sau fabricate, punct în care reacțiile pozitive sau negative pot să apară. Dacă societatea este formată din indivizi independenți, rezilienți și puternici psihic, reacția pozitivă poate apărea, dar daca ea e formată din indivizi slabi, nesiguri sau neajutorați, căderea în iluziile unei psihoze de masă devine o reală posibilitate. Stresul puternic poate scoate ce e mai bun dintr-un om sau societate, dar poate, de asemenea, să scoată și ce e mai rău.
”…numai dacă acceptăm că ar exista un potențial paranoid latent în străfundurile minții normale, putem explica iluziile de masă ce au dus la vânătorile de vrăjitoare sau la masacrul nazist al evreilor. Numere masive de oameni obișnuiți credeau unele lucruri despre vrăjitoare și evrei, lucruri pe care, dacă unul sau doi oameni, și nu întregi comunități, le-ar fi susținut, ar fi fost disconsiderate ca fiind iluzii paranoice. Există forțe, extrem de primitive, iraționale, ce se manifestă în mințile tuturor oamenilor, forțe controlate în mod obișnuit de raționalitate, dar care își găsesc moduri de exprimare în comportamentele celor pe care îi numim bolnavi mintali, dar și în comportamentele oamenilor normali atunci când sunt supuși unor pericole sau a altor forme de stres.
(Anthony Starr, Singurătatea: O reîntoarcere la sine)
Acum, trebuie să vedem cum pot anumite idei, sau demoni cum numea Fyodor Dostoevsky aceste idei, să inducă valuri de emoții negative la scara societății și astfel să pregătească calea spre psihozele de mase. Ideile pot fi, uneori, atât de puternice încât să ne posedeze, să ne consume sau, chiar, să ne distrugă.
”Omul nu are idei; putem spune că ideile au oameni.”
(C.G.Jung, Freud și psihoanaliza)
Ideile sunt semințele celor mai mărețe creații ale omenirii, dar pot semăna și distrugere. Ideile, când sunt transpuse în acțiuni, aduc bunăstare individuală și socială sau suferință individuală și ruină socială. Iar unele idei pot induce psihoze de mase și pot motiva indivizii să comită acte de o asemenea cruzime și depravare încât, din exterior, un observator ar putea crede că societatea este posedată de maleficitate.
Reflectând la psihoza de masă ce a cuprins Europa în secolul al XX-lea și a dus la numeroase războaie și genocide, Carl Jung scria:
”Chiar când oamenii se felicitau pentru abolirea credinței în demoni, s-a dovedit că aceștia nu bântuiau în poduri sau ruine antice, ci se zbenguiau liniștiți în capetele europenilor obișnuiți. Idei și iluzii tiranice, obsesive și intoxicante erau pretutindeni, iar oamenii au început să creadă în cele mai absurde lucruri, asemenea celor posedați.”
(C.G.Jung, După catastrofă)
În viziunea lui Jung, trebuie să fim atenți la ce idei afirmăm și ce idei negăm, în special atunci când discutăm despre natura umană, potențial uman și structuri corecte ale societății. Deoarece aceste seturi de idei determină sistemul de valori pe care îl deținem și ne împing să acționăm în conformitate cu acestea. Aceste idei sunt sunt componente de bază ale moralității noastre, ajutându-ne să distingem între bine și rău, între ce iubim și ce urâm. Iar ideile noastre despre natura umană plasează limite, largi sau înguste, potențialului nostru, atât la nivel individual, cât și la cel colectiv.
Majoritatea dintre noi, în schimb, nu suntem atenți atunci când vine vorba de ideile ce ne ocupă mințile, acceptând pasiv orice idee ajunge la noi din zeitgeist. Majoritatea oamenilor este, astfel, controlată de idei a altor oameni și le este indiferent dacă aceste idei sunt bune sau rele, benefice sau malefice.
”Dacă îți controlează ideile, în curând îți va controla și acțiunile, deoarece fiecare acțiune este precedată de o idee.”
(Silvano Arieti, Dorința de a fi om)
Uneori, această conformare pasivă în lumea ideilor promovează bună-starea societății și contribuie la prosperitatea ei, dar alteori ideile ce formează spiritul vremii obțin fix opusul. Anumite idei ne slabesc, ne fac susceptibili la frică și anxietate, ne deconectează de la realitate, ne umplu de ură excesivă, ne cauzează regresia psihologică și ne distorsionează viziunea asupra naturii umane și a potențialului uman. Idei de acest gen au fost numite de Dostoyevsky demoni și, așa cum Richard Peaver a scris în prefața romanului Demonii, în operele lui Dostoyevsky se poate observa:
”…posibilitatea ca o idee malefică sau străină să pătrundă într-un om, rătăcindu-l, pervertindu-l ontologic, împingându-l la crimă și nebunie… Persoana născută din această idee poate fi distorsionată sau, chiar, distrusă de ea.”
(Richard Peaver, Prefață la Demonii)
Când e posedat de demoni, individul este aproape incapabil de a da piept dificultăților vieții. Căci demonii, distorsionând și degradând imaginea naturii umane și cea a potențialului uman, pacalește omul să acționeze în moduri inadaptate mediului și vătămător dezvoltării individului și prosperității sociale. Demonii nu se bazează pe adevăr și nu sunt construiți pe un apel la obiectivitate și dovezi, ci sunt iluzii și, așa cum a scris Jung: “iluziile sunt inamicele vieții, sunt nesănătoase și, mai devreme sau mai târziu, te doboară”. Dar oamenii sunt foarte susceptibili la iluzii, iar progresele în știință și tehnologie nu ne-au făcut imuni la idei iluzorii.
”…condițiile psihice ce nasc demoni sunt la fel de active acum ca dintotdeauna.”
(C.G.Jung, După catastrofă)
Într-o conferință susținută la universitatea Yale, Jung a precizat:
”Nu putem fi, niciodată, siguri că o idee nouă nu va profita de noi sau de vecinii noștri. Știm, atât din istoria modernă, cât și din cea antică, că astfel de idei sunt adesea atât de ciudate, atât de bizare, încât trec neobservate prin fața rațiunii. Fascinația, care este aproape invariabil legată de idei de acest gen, produce o obsesie fanatică, cu rezultatul că toți disidenții, indiferent de cât de bine intenționați sau rezonabili sunt, sunt arși de vii… sau sunt eliminați în masă.”
(C.G.Jung, Psihologie și religie)
Demonii iau multe forme – pot fi idei ce promovează neputința voită sau pasivitatea degradând potențialul uman; idei religioase sau sociale ce consideră o rasă sau un grup etnic ca fiind o boală pentru omenire promovând persecuțiile și cruzimea în masă; sau ideologii politice ce ridică câțiva oameni aleși deasupra celorlalți deschizând ușa totalitarismului.
”…este iluzoriu… să privești omul ca fiind o mașinărie obedientă. Este iluzoriu să-i negi natura dinamică și să încerci să-i încătușezi gandirea și acțiunile într-un stadiu infantil de supunere la autoritate…”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Cum reușesc ideologiile autoritare, ce pun societățile pe un drum direct către ororile totalitarismului, să se răspândească prin societate? De obicei, primii posedați de demonul autoritarismului sunt indivizii ce au o sete de putere mai mare și care doresc să-și potolească această sete prin control asupra altora:
”Nu toți oamenii doresc să domine un număr cât mai mare de alte persoane, dar cei ce doresc asta vor lăsa urme în viețile multora.”
(Sivano Arieti, Dorința de a fi om)
Cand indivizii de această natură obțin poziții de putere politică sau instituțională, totul este pregătit pentru răspândirea demonului autoritarismului. Acești indivizi obțin tot mai multă putere și resurse pe măsură de demonul se răspândește, și astfel ei încearcă să disemineze ideologia cât pot de mult. Din nefericire, avansul omenirii făcut în psihologie, și în special înțelegerea psihologiei de grup, au permis dezvoltarea unor metode foarte eficiente de a modela mințile maselor, iar politicienii și birocrații din întreaga lume se folosesc de ele, așa cum explică Meerloo:
”Așa cum progresele tehnologice ale lumii moderne au rafinat și perfecționat armele războiului fizic, tot așa progresul în înțelegerea omului asupra manipulării opiniei publice i-a permis să rafineze și să perfecționeze armele războiului psihologic… iar razboiul psihologic totalitar… este un efort de a propaganda și hipnotiza lumea în supunere.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Dar sunt oamenii ce răspândesc aceste ideologii autoritariene pur și simplu malefici? Răspândesc, cumva, aceste idei cu intenția de a răni alți oameni? Aleksandr Solzhenitsyn considera ca acești indivizi sunt malefici, dar că ei nu au o conștientizare deplină a faptului că îndreaptă societatea în ruină. În schimb, astfel de indivizi se conving pe ei înșiși, și apoi pe alții, că ceea ce fac este pentru binele societății, și că nu e doar pentru propriul lor câștig personal.
”Pentru a face rău, o ființă umană trebuie, mai întâi de toate, să creadă că ceea ce face este bine, sau că este un act bine gândit în conformitate cu legile naturii.”
(Aleksandr Solzhenitsyn, Arhipelagul gulag)
”Ideologia – asta este ceea ce-i dă răutății justificarea mult-căutată și dă răufăcătorului siguranța și hotărârea necesară. Aceasta este teoria socială ce ajută la a-i face acțiunile să pară bune, în loc de rele, în ochii lui și a altora, astfel încât el nu va auzi reproșuri și blesteme, ci va primi laude și onoruri.”
(Aleksandr Solzhenitsyn, Arhipelagul gulag)
”Comparația dintre totalitarism și psihoză nu este accidentală. Gândirea delirantă se strecoară inevitabil în orice formă de tiranie și despotism. Puterile malefice din trecutul arhaic se întorc. O dorință automată de autodistrugere apare, pentru a justifica o greșeală cu una nouă; mărirea și extinderea acestui cerc vicios patologic devine scopul dominant al vieții … această amăgire începe cu liderii și este, ulterior, preluată de masele pe care le oprimă.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Dar cum pot o mână de oameni avizi de putere să răspândească demonul ideologiilor totalitare maselor? Ce tehnici sunt folosite și cum sunt create condițiile fertile pentru propagarea acestuia?
”Masele nu au au fost însetate niciodată pentru adevăr. Ei evită dovezile care nu sunt pe placul lor, preferând să urmeze apostolic eroarea, dacă eroarea îi seduce. Oricine le poate furniza iluzii este, cu ușurință, stăpânul lor; oricine încearcă să le distrugă iluziile va fi, întotdeauna, victima lor.”
(Gustav Le Bon, Mulțimea: Un studiu asupra minții populare)
Într-o societate totalitară, populația este împărțită în două grupuri, conducătorii și cei conduși, și ambele grupuri suferă o transformare patologică. Conducătorii sunt ridicați la un statut aproape dumnezeiesc, diametral opus naturii noastre de ființe imperfecte, ușor coruptibile de putere. Masele, pe de altă parte, sunt transformate în subiecții dependenți ai acestor conducători patologici și își asumă un statut psihologic regresat și copilăresc. Hannah Arendt a numit totalitarismul o încercare de transformare a “însăși naturii umane”. Dar această încercare de transformare nu face decât să transforme mințile sănătoase în minți bolnave.
”…există, de fapt, multe lucruri asemănătoare între reacțiile ciudate ale cetățenilor dintr-un stat totalitar și cultura lor în ansamblu, pe de o parte, și reacțiile unui bolnav schizofrenic, pe de altă parte.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Transformarea socială ce se desfășoară sub totalitarism este construită pe, și susținută de, iluzii. Căci doar oamenii rupți de realitate regresează la un stadiu copilăresc de subiecți ascultători și supuși, și predau controlul complet al vieții lor politicienilor și birocraților. Doar o clasă conducătoare ruptă de realitate va crede că posedă cunoștințele, înțelepciunea și perspicacitatea necesară pentru a controla complet societatea într-o manieră de sus în jos. Cine ar mai putea crede că o societate, aflată sub vraja iluziilor, compusă din conducători înfometați de putere, pe de o parte, și o populație regresată psihologic, pe de altă parte, ar avea o altă destinație decât suferința în masă și ruinarea socială?
Psihozele de masă au fost induse de multe ori în decursul istoriei, așa cum spunea Meerloo:
”Este pur și simplu o acțiune de reorganizare și manipulare a sentimentelor colective într-un anume mod.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Metoda generală prin care membrii unei elite conducătoare pot realiza acest scop se numește menticid, etimologia acestui cuvânt fiind “o ucidere a minții” și, după cum explică în continuare Meerloo:
“Menticidul este o crimă veche împotriva minții și spiritului uman, dar sistematizată din nou. Este un sistem organizat de intervenție psihologică și perversiune judiciară prin care o clasă conducătoare își poate imprima propriile gânduri oportuniste asupra minților celor pe care intenționează să îi folosească și să îi distrugă.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Pregătirea unei populații pentru menticid începe cu însămânțarea fricii. Amenințările reale, imaginate sau fabricate pot fi folosite pentru a semăna frica, dar o tehnică deosebit de eficientă este folosirea valurilor de teroare. Cu această tehnică, semănatul fricii este eșalonat, cu perioade de calm intermitente, iar fiecare dintre aceste perioade de calm este urmată de un val și mai intens de frică, procesul continuând în buclă.
În timp ce frica pregătește o populație pentru menticid, utilizarea propagandei pentru a răspândi dezinformare și pentru a promova confuzia cu privire la sursa amenințărilor și natura crizei, ajută la descompunerea minții maselor. Funcționarii guvernamentali și lacheii lor din mass-media pot folosi rapoarte contradictorii, informații lipsite de sens și chiar minciuni flagrante, deoarece cu cât o populație e mai confuză, cu atât e mai puțin capabilă să facă față crizei și să-și diminueze frica, într-o manieră rațională și adaptivă. Confuzia, cu alte cuvinte, sporește susceptibilitatea unei coborâri în iluziile totalitarismului.
”Logica poate fi combătută cu logică, în timp ce ilogicul nu poate— crează confuzie în cei ce gândesc rațional. Minciunile și nonsensul repetat monoton au mai multă atracție emoțională… decât logica și rațiunea. În timp ce oamenii încă caută un contra-argument rezonabil pentru prima minciună, totalitarienii îi pot ataca cu o alta.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Niciodată în istorie nu au existat mijloace mai eficiente ca acum pentru a manipula o societate în psihoză. Telefoanele inteligente și social media, televiziunea și internetul, la toate adăugându-se algoritmi care cenzurează rapid fluxul de informații nedorite, permit celor ahtiați de putere să atace cu ușurință mințile maselor. Mai mult, natura dependentă a acestor tehnologii înseamnă că mulți oameni se supun în mod voluntar propagandei cu o frecvență remarcabilă.
”Tehnologia modernă îl învață pe om să ia de bună lumea pe care o privește; nu are timp să se retragă și să reflecteze. Tehnologia îl atrage, aruncându-l în roțile și mișcările sale. Fără odihnă, fără meditație, fără reflecție, fără conversație – simțurile sunt supraîncărcate continuu cu stimuli. Omul nu mai învață să-și pună la îndoială lumea; ecranul îi oferă răspunsuri-gata făcute.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Dar, există un pas suplimentar pe care cei ce vor să conducă totalitar îl pot face pentru a crește șansa unei psihoze de mase, iar acest lucru este de a izola victimele și de a perturba interacțiunile sociale normale. Când este singur și lipsit de interacțiuni normale cu prietenii, familia și colegii, o persoană devine mult mai susceptibilă la iluzii, din mai multe motive: în primul rând, pierde contactul cu forța corectoare a exemplului pozitiv. Căci nu toată lumea este păcălită de aceste mașinațiuni, iar indivizii care văd prin propagandă pot ajuta la eliberarea altora din asaltul menticidului. Dacă, totuși, izolarea este pusă în aplicare, puterea acestor exemple pozitive se diminuează foarte mult. Dar, un alt motiv pentru care izolarea crește eficacitatea menticidului este că, la fel ca multe alte specii, ființele umane, sunt mai ușor condiționate în noi modele de gândire și comportament atunci când sunt izolate.
”Pavlov a făcut o altă descoperire semnificativă: reflexul condiționat putea fi obținut, cel mai ușor, într-un laborator liniștit, cu un minim de stimuli deranjanți. Orice dresor știe acest lucru din propria sa experiență; izolarea și repetarea răbdătoare de stimuli sunt necesare pentru a îmblânzi animalele sălbatice… Totalitarienii au urmat această regulă. Ei știu că își pot condiționa victimele politice cel mai rapid dacă sunt ținute în izolare.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
Singură, confuză și lovită de valuri de teroare, o populație aflată sub un atac menticid coboară într-o stare de vulnerabilitate și lipsă de speranță. Fluxul nesfârșit de propagandă transformă mințile, odată capabile de gândire rațională, în locuri de joacă ale forțelor iraționale și, ca reacție la haosul din jurul lor, și din interiorul lor, masele doresc o întoarcere la o lume mai ordonată. Totalitarii pot face acum pasul decisiv, pot oferi o cale de ieșire și o revenire la ordine într-o lume care pare să se miște rapid în direcția opusă. Dar toate acestea vin la un preț: masele trebuie să renunțe la libertatea lor și să cedeze controlul asupra tuturor aspectelor vieții elitei conducătoare. Ei trebuie să renunțe la capacitatea lor de a fi indivizi independenți, responsabili pentru propriile lor vieți, și să devină subiecți supuși și ascultători. Masele, cu alte cuvinte, trebuie să coboare în iluziile psihozei totalitare.
Dar ordinea unei lumi totalitare este o ordine patologică. Aplicând o conformitate strictă și necesitând o ascultare oarbă din partea cetățenilor, totalitarismul distruge lumea spontaneității, cea care produce multe dintre bucuriile vieții, și creativitatea, cea care ajută societatea să înainteze. Controlul total exercitat de aceste forme de a conducere, indiferent sub ce nume apar, fie că este condus de oameni de știință și medici, politicieni sau birocrați, fie de un dictator, generează stagnare, distrugere și moarte la scară largă. Deci, poate cea mai importantă întrebare cu care se confruntă lumea este cum poate fi prevenit totalitarismul? Și dacă o societate a fost indusă în stadiile incipiente ale acestei psihoze în masă, pot fi inversate efectele?
Deși nimeni nu poate oferi o prognoza clară a unei nebunii colectivă, există măsuri care pot fi luate pentru a ajuta la obținerea un leac. Această sarcină, totuși, necesită multe abordări diferite, de la mulți oameni diferiți. Căci, așa cum atacul menticid este multiplu, tot așa trebuie să fie și contraatacul. Potrivit lui Carl Jung, pentru aceia dintre noi care doresc să ajute la însănătoșirea unei lumi nebune, primul pas este să aducem ordine în mințile noastre și să trăim într-un mod care să ofere inspirație și altora spre a o urma.
”Nu degeaba, în vremurile noastre, oamenii strigă după personalitatea mântuitorului, căci cel ce se poate emancipa din ghearele psihozelor colective și își poate salva măcar sufletul său, funcționează ca un far de speranță pentru ceilalți, proclamând că, în sfârșit, există un om ce a reușit să se elibereze din identificarea fatală cu psihicul de grup.”
(C.G.Jung, Civilizația în tranziție)
Dar, presupunând că un individ trăiește într-o manieră liberă de srânsoarea psihozelor, mai are de urmat câțiva pași: în primul rând, informațiile care contra-atacă propaganda trebuie diseminată cât mai mult posibil, deoarece adevărul este mult mai puternic decât ficțiunea și falsul împins în față de cei cu mentalitate totalitară, iar succesul acestora depinde de abilitatea de a cenzura libera circulație a informațiilor. O altă tactică este folosirea umorului și ridiculizarea totalitarienilor spre deligitimizarea lor.
”Trebuie să învățăm să tratăm demagogii și dictatorii aspiranți din jurul nostru cu arma ridiculizării. Demagogul este aproape incapabil de a accepta umorul de orice fel, și astfel, dacă este tratat cu umor, el va începe să se destrame.”
(Joost Meerloo, Violul minții)
O tactică recomandată de Vaclav Havel este cea de a costrui ceva ce el a numit ”structuri paralele”. O structură paralelă este orice formă de organizație, afacere, instituție, tehnologie sau activitate creativă ce există fizic în societatea totalitară, dar este, moralmente, în afara ei. Când destule structuri paralele sunt create, o ”cultură secundară” sau o ”societate paralelă” se formează spontan și funcționează ca o enclavă de libertate și sănătate mintală din interiorul lumii totalitare.
”…ce altceva sunt structurile paralele dacă nu locuri în care poate fi trăită o viață diferită, o viață aflată în armonie cu propriile dorințe, locuri ce se structurează în armonie cu acele dorințe? Ce altceva sunt acele încercări inițiale de auto-organizare socială decât eforturile unei anumite părți ale societății de a se elibera de aspectele atotcuprinzătoare ale totalitarismului și, astfel, de a-și reduce radical implicarea în sistemul totalitar?”
(Vaclav Havel, Puterea neputinței)