Foto: Diogene, Jacob Jordaens, aprox. 1642
În prefața lucrării ”Genealogia moralei”, Nietsche scria:
”Cum ar fi dacă, în ”omul bun”, ar mișuna o trăsătură regresivă, asemenea unui pericol, o momeală, o otravă, un narcotic, iar prezentul ar exista pe cheltuiala viitorului? Posibil în mai mult confort și mai puțin pericol, dar de asemenea într-o formă îngustă la minte și patetică?… Astfel încât moralitatea însăși este de vină daca omul nu-și atinge maximum de putere și splendoare pentru tipul lui de om? Astfel încât moralitatea însăși este cel mai periculos pericol?
(Genealogia moralei, Friedrich Nietzsche)
Cei mai mulți oameni nu se întreabă de ce lucrurile sunt considerate moralmente bune sau rele și, într-un mod necritic și, în mare parte, inconstient, adoptă ”valorile judecății binelui și răului” dominante în societățile lor.
În ultimii 2000 de ani, moralitatea dominantă în Vest, după spusele lui Nietzsche, a fost o moralitate ”anti-naturală” care mergea împotriva ”instinctelor vieții”. Nietzsche a privit această moralitate ca fiind ”cel mai periculos pericol” – o moralitate în care toți indivizii, chiar și cei ce posedă potențialul de a se ridica peste mediocritatea maselor, sunt forțați să devină
”un lucru mic, aproape ridicol, un animal de turmă, ceva ce dorește să fie plăcut, bolnăvicios și mediocru.”
(Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche)
Cum a ajuns o moralitate ”anti-naturală” – o ”otravă” ce s-a răspândit ”prin tot corpul omenirii” (Genealogia moralei, Friedrich Nietzsche) – să domine în civilizația vestică. Ca să răspundă la această întrebare, Nietzsche împarte oamenii în două categorii distincte: oamenii superiori (das Übermensch) și cei aparținând turmei (die Herde).
În categoria oamenilor superiori distingem două tipuri principale. Avem geniile creative, ”oamenii de o creativitate măreață, adevărații oameni măreți, din ce înțeleg eu” (Voința de putere, Friedrich Nietzsche), care, printr-o combinație rară de talent și muncă, își devotează viața unei arte și oferă omenirii lucrări de o incredibilă frumusețe.
Alături de geniile creative, există o multitudine de oameni superiori ce nu ating rangul de genii și sunt, astfel, ascunși publicului larg, viețile lor ”nu sunt cântate de barzi” (Amurgul, Friedrich Nietzsche). Și, totuși, viața omului superior comun nu este calitativ diferită de viața geniilor creative, ambele având trăsături de caracter similare ce îi separă de turmă.
Oamenii superiori au un proiect de viață unificator și sunt consumați de dorința de a-și actualiza obiectivele mărețe. Acest proiect unificator nu este întreprins pentru satisfacții pe termen scurt ci, ca rezultat al perspectivei istorice vaste la care omul superior are acces, pentru că este o muncă a cărei efecte vor fi observate la mult timp după moartea fizică a acelor oameni superiori.
”Omul modern se axează într-un mod îngust pe durata vieții lui… și vrea ca el să culeagă fructele din pomii pe care i-a plantat, ne mai dorind să planteze pomi care necesită secole de îngrijiri constante și sunt destinați să ofere umbră unei lungi succesiuni de generații.”
(Omenesc, prea omenesc, Friedrich Nietzsche)
Pentru această muncă măreață, omul superior are nevoie de solitudine și eliberare de turmă – acei ”nenumărați oameni mici și demni de milă” (Așa grăita Zarathustra, Friedrich Nietzsche).
”Conceptul de măreție presupune să fi nobil, să vrei să fi tu însuți, să poți să fi diferit, să stai singur și să trăiești independent.”
(Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche)
Stând singur și trăind independent, omul superior rămâne nepăsător la preocupările triviale ale turmei, și este, astfel, imun, atât la laudele cât și la criticile enunțate de cei mulți.
”Este o solitudine în el ce este inaccesibilă laudelor și vinelor, o justiție proprie ce nu poate fi pusă la îndoială.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
Conștient de sarcina monumentală ce o are în față, și de potențialul de măreție care este în el, omul superior are un sentiment de reverență față de el; și, chiar și în momentele de gravă suferință, susține viața ca un ”om mândru și bine-închegat ce spune ”Da”, ce este sigur pe viitor, ce garantează viitorul” (Ecce homo, Friedrich Nietzsche)
În contrast cu acești oameni superiori, exista cei mulți – turma. Turma este formată din două tipuri umane: ”Ultimul om” (Letzter Mensch) și ”Sclavul” (Sklaven).
”Ultimul om” este, în esență, omul mediocru. Aspirând spre confort și plăceri, ce în final îl fac leneș și vrednic de dispreț. ”Ultimul om” este complet lipsit de orice pornire creativă și este orb la înaltele valori ce fac creativitatea posibilă.
”Sclavul”, în schimb, este o ființă umană slabă și bolnăvicioasă, care suferă de ea însăși și este cuprinsă de, ceea ce Nietzsche numește, resentiment – o ură purulentă de viață, generată de sentimente de impotență în fața unei realități pe care o percepe ca fiind copleșitoare șă amenințătoare.
”Printre oameni, la fel ca în orice specie de animale, există un exces de eșecuri, de bolnavi, degenerați, infirmi, care suferă în mod necesar; cazurile de succes sunt, și printre oameni, excepția.”
(Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche)
Prezența resentimentului naște în ”Sclav” sentimente de invidie față de toți cei care nu suferă ca ei – mai exact, ”Oamenii superiori” – iar această invidie motivează ”Sclavul” să se răzbune pe aceștia. Se înhăitează între ei pentru a obține un ”sentiment de putere comunitar” – singurul tip de putere accesibil ”Sclavului” – și, sub pretextul necesității egalității, ”Sclavul” încearcă să-i tragă în jos spre un nivel mediocru pe toți cei ce sunt superiori lui construind o ”moralitate de sclav” (die Sklavenmoral), sau de turmă.
”O moralitate care dezumanizează omul este, prin excelență, o moralitate a declinului – faptul că ”eu eșuez” este transpus în imperativul ”voi toți trebuie să eșuați!”… Această moralitate, singura care a fost învățată până acum, o moralitate anti-naturală, arată o dorință pentru moarte; fundamental, neagă viața.”
(Ecce homo, Friedrich Nietzsche)
O moralitate de turmă inversează valorile naturale ale vieții. Individul care este puternic și independent – care își obține sentimentul de putere spontan prin acțiuni creative și printr-o ”sănătate grozavă” – este văzut prin prisma moralității de turmă ca fiind ”malefic”. De partea cealaltă, toți cei care aparțin turmei, atât ”Ultimii oameni”, cu mediocritatea lor, cât și ”Sclavii” cei slabi și impotenți – ”răzbunătorii deghizați în judecători” (Genealogia moralei, Friedrich Nietzsche) – sunt văzuți ca fiind ”buni”, virtuoși prin antiteza cu ”omul superior”.
”În final – și ăsta este cel mai teribil lucru – conceptul de ”om bun” desemnează una din părți, cu tot ce e slab, eșuat, bolnav, suferind de el însuși… principiul selecției este depășit – un ideal este construit din contradicția cu omul mândru și realizat ce spune Da, care este sigur de viitor, care garantează viitorul și pe care îl numește malefic. Și toată această treabă este crezută ca fiind moralitate.”
(Ecce homo, Friedrich Nietzsche)
Moralitatea de turma este ”cel mai periculos pericol” deoarece are abilitatea de a-i seduce pe cei anxioși și temători în fața incertitudinii și izolării asociate țintirii spre măreție. În confuzia și angoasa asociată dezvoltării lor, dorind să ”ia o pauză de ei, măcar odată… și să se elibereze de ceea ce îi oprimă” (Voința de putere, Friedrich Nietzsche), moralitatea de turmă are efectul unui cântec de sirene ce oferă potențialului om măreț o evadare, din destinul împovorător, în confortul mediocrității și a pierderii sinelui în masele de oameni.
Dacă moralitatea de turmă devine prea eficientă în doborârea a tot ce este superior și extraordinar, nihilismul se va strecura în lume. Fără valorile superioare întrupate de ”oamenii superiori”, creativitatea, lucrările de o frumusețe incredibilă și capacitatea de a urmări idealuri înalte vor dispărea. În locul lor, valorile confortului și ale suficienței, prețuite de turmă, vor fi venerate ca valori supreme și, ca rezultat, turma va stăpâni lumea și ”existența va fi privată de înaltul caracter” (Ecce homo, Friedrich Nietzsche).
”Nu mai vedem astăzi nimic care să vrea să crească măreț, ne așteptăm ca lucrurile să continue să cadă jos, jos, să devină mai subțiri, mai sufletiste, mai prudente, mai confortabile, mai mediocre, mai indiferente… Aici, exact, este ceea ce a devenit fatal… împreună cu frica de om, ne-am pierdut și dragostea pentru el, reverența pentru el, speranțele noastre pentru el, până și dorința de el. Imaginea omului acum ne epuizează. Ce este nihilismul astăzi dacă nu exact asta? – Suntem epuizați de om.”
(Genealogia moralei, Friedrich Nietzsche)
Încercând să protejeze viitoarele generații de cedarea sub efectul acesta nivelator și a toate cuprinzător, Nietzsche a petrecut mult timp în scrierile lui realizând o ”reevaluare a valorilor”, sperând să limiteze efectele moralității de turmă în dezvoltarea omului superior.
O asemenea reevaluare a valorilor este dependentă de realizarea că moralitatea de turmă nu este un obiectiv sau o moralitate universală, ci este:
”un tip de moralitate lângă care, înaintea căreia, și după care, sunt, sau ar trebui sa fie, posibile multe alte tipuri de moralități superioare.”
(Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche)
În timp ce moralitatea de turmă ”urlă încăpățânată: eu sunt moralitatea însăși!” (Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche), omul superior trebuie să realizeze că ”ideile turmei trebuie să conducă turma – dar să nu treacă dincolo de ea” (Voința de putere, Friedrich Nietzsche). El nu trebuie să ia în considerare pretenția moralității de turmă de a fi universală, cu valorile și obligațiile morale aferente, ci să-și descopere singur valorile înalte ce îi sunt necesare în îndeplinirea proiectului lui de viață.
Descoperindu-și valorile morale proprii, omul superior trebuie să înțeleagă că, fiind un individ puternic diferențiat și cu o viziune de viață unică lui, ”binele” lui este doar al lui și, astfel, el nu trebuie să predice sau să-și impună moralitatea altor oameni.
”Fratele meu, dacă tu ai o virtute și ea e virtutea ta, atunci nu o ai în comun cu nimeni. Până și a numi-o în vreun fel ar face-o prea comună; dacă trebuie să vorbești despre ea, trebuie să o faci astfel: Acesta este Binele meu; acest lucru îl iubesc; îmi face plăcere în întregime; doar astfel îmi doresc Binele. Nu îl voi supune legilor zeilor; nu îl voi face un statut uman sau o necesitate.”
(Așa grăita Zarathustra, Friedrich Nietzsche)
În vremurile lui Nietzsche, ca și în zilele noastre, au existat nenumărați indivizi ce au dorit persecuția și doborârea celor ce se ridică deasupra masei mediocre, mascându-și invidia cu strigăte pentru egalitate. Aceste idei par, astfel, elitiste și dezgustătoare marii majorități a oamenilor. Dar, pentru Nietzsche, aceste idei nu erau adresate acestora:
”Cele mai mărețe perspective ale noastre trebuie – sau ar trebui – să sune a nebunii și, uneori, a crime când sunt auzite fără permisiune de către cei care nu sunt dispuși sau destinați sa le audă.”
(Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche)
Nietzsche era profund preocupat de a se asigura că lumea rămâne fertilă dezvoltării adevăratei excelențe umane. El scria, astfel, doar omului superior, implorându-l să depășească tentațiile moralității de turmă și să pornească pe propriul drum al vieții în mod eroic, oferind astfel inspirație viitoarelor generații de potențiali oameni superiori.
Dar Nietzsche nu era optimist în ceea ce privește blândețea cu care viitorul va privi existența oamenilor superiori. Moralitatea de turmă este o bestie puternică, cu forța majorității în spate, ce a purtat în ultimii 2000 de ani:
”un război neîntrerupt cu tot ce e rar, ciudat, privilegiat, omul superior, spiritul înalt, angajamentul înalțător, responsabilitatea măreață și cu abundența adusă de puterea creatoare și măiestrie.”
(Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche)
Moralitatea de turmă nu este susținută doar de ideologiile socialiste – pe ai căror susținători, Nietzsche, îi numea ”șuruburi și șaibe socialiste” (Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche) – care doresc să aducă în lume ”degenerarea și diminuarea omului în animalul de turmă perfect” (Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche), dar și de numeroasele mișcări de justiție socială ce amenință să cuprindă lumea vestică cu un nou val de moralitate de turmă.
Ținând cont că moralitatea de turmă trăiește bine-mersi în lumea modernă, putem, împreună cu Nietzsche, să ne punem o întrebare, pe care el o considera foarte pertinentă în vremurile lui, și care rămâne la fel de importantă și în vremurile noastre:
”Astăzi – este măreția posibilă?”
(Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzsche)
Pe lângă presiunea acestei întrebări, existența moralei de turmă și în vremurile noastre trebuie să fie un motiv de îngrijorare privit și din alt unghi. Sclavul, în ciuda fațadei inocente pe care o prezintă cu moralitatea lui de turmă și strigătele pentru egalitate, nu dorește să schimbe lumea în bine. El caută, în schimb, sub impulsul resentimentului și a invidiei, să obțină putere socială și politică pentru a putea provoca distrugere ca și compensație pentru impotența și eșecurile lui personale.
”Când unii oameni eșuează în a obține ceea ce își doresc, exclamă nervoși ”Fie ca toată lumea să moară!”. Această emoție repulsivă este punctul culminant al invidiei, al cărei substrat este ”Dacă eu nu pot obține ceva, nimeni nu poate avea nimic, nimeni nu are voie să fie ceva!”.”
(Amurgul, Friedrich Nietzsche)