Foto: Christ’s Descent into Hell, Hieronymus Bosch, aprox. 1550
Să investigăm, mai departe, de ce Nietzsche considera că vechile adevăruri, teoriile ”Lumilor Adevărate”, sunt în declin. El spunea:
”Ceea ce numim idol în titlul paginii este pur și simplu ceea ce numeam în trecut Adevăr. Apusul idolilor asta e: vechiului adevăr i se apropie sfârșitul.”
(Apusul idolilor, Friedrich Nietzsche)
Suntem acum în punctul în care trebuie să analizăm cea mai faimoasă și controversată afirmație a lui Nietzsche: ”Dumnezeu e mort”.
Ce a vrut sa spună cu această afirmație? La suprafață, poate părea că se referă la observația că credința în zeul monoteist al creștinătății este în declin. Totuși, viziunea general acceptată de gânditorii moderni este că Nietzsche dorea să simbolizeze convingerea că credințele în teorii de ”Lumi Adevărate”, în general, se deteriorizează. Mulți savanți și filosofi, care au fost influențați de Nietzsche, consideră că, prin felul în care a comunicat moartea lui Dumnezeu maselor, Nietzsche ar trebui caracterizat ca un profet modern. Ce anume din mesajul lui îl califică pentru un asemenea statut?
Nietzsche a fost doar unul dintr-o multitudine de gânditori ai vremii lui care au observat creșterea scepticismului față de creștinism, asemenea altor teorii de ”Lumi Adevărate” mai puțin proeminente. Unicitatea mesajului lui Nietzsche constă în abilitatea lui remarcabilă de a prevedea potențialele consecințe devastatoare asupra indivizilor care nu-și pot păstra credința în teorii de ”Lumi Adevărate”. El considera că moartea lui Dumnezeu are potențialul de a arunca o mare parte a omenirii în nihilism. Walter Kaufmann descrie exact de ce Nietzsche este privit ca un profet modern:
”Uneori profețiile par să consiste în abilitatea unui om de a-și trăi soarta blestemată atât de profund încât devine un simbol al unui lucru mult mai mare. În acest sens îl putem compara pe Nietzsche cu profeții antici. El a simțit agonia, suferința și mizeria unei lumi fara niciun Dumnezeu atât de intens, într-o perioadă când alții erau încă orbi la groaznicele consecințe, încât el a fost în stare trăiască în avans, se pare, soarta generațiilor ce i-au urmat.”
(Filosof, psiholog, anticrist, Walter Kaufmann)
Generațiile ce i-au urmat lui Nietzsche se pare că au trăit soarta pe care el a profețit-o. Cum istoricul Ronald Stromberg explică, începutul secolului al XX-lea a marcat o perioadă în care intelectualii Europei au fost cuprinși de senzația că viața e lipsită de sens – și este acest sentiment cel care ne ajută să înțelegem, acum uitat faptul, că vasta majoritate a intelectualilor europeni erau pro-război în anii premergători Primului Război Mondial.
”Cum putem, în final, să explicăm această fatidică explozie de idei și sentimente pro-război printre intelectualii europeni de toate timpurile în 1914? Printre ingredientele care au făcut asta posibil, cel mai important a fost, ura față de societatea existentă; ”sentimentul de sfârșit” apocaliptic; nevoia unei cauze nobile care să ofere sens omului; setea nestăvilită de aventură împotriva unui context materialist trist…”
(Izbăvirea prin război, Ronald Stromberg)
Din fericire, era modernă este mult diferită de spiritul începutului de secol XX, și majoritatea indivizilor de astăzi nu mai sunt suporteri fervenți ai războiului (în sensul lui clasic). În schimb, individul modern pare să fie în căutarea unei cauze care ar putea sa-i ofere un sens vienții în moduri diferite. Totuși, această căutare pare, pentru mulți, să fie o cauză pierdută și, în ciuda standardelor ridicate de trai de care ne bucurăm în Vest, întrebarea ”pentru ce toate astea?” încă ne macină pe majoritatea dintre noi în momentele de solitudine.
”De prea mult timp visăm un vis din care abia acum ne trezim: visul că, îmbunătățind situația socio-economică a oamenilor, totul va fi bine, și oamenii vor fi fericiți. Adevărul este că, pe măsură ce lupta pentru supraviețuire s-a diminuat, o întrebare a iesit la suprafață: ”supraviețuire pentru ce?”. Tot mai mulți oameni astăzi au cu ce trăi, dar nu mai au pentru ce trăi.”
(Viktor Frankl)
Nietzsche anunță moartea lui Dumnezeu într-un aforism celebru din cartea ”Știința voioasă” numit ”Nebunul”. În acel pasaj el spune povestea unui nebun care aleargă pe străzi urlând ”Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!”. Bineînțeles, cei de pe stradă se uită la el ciudat și își văd de treaba lor dar, totuși, nebunul nu se oprește. El strigă:
”Dumnezeu e mort! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am omorât! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre – cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebui să inventăm? Nu este, oare, dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea, cel puțin, demni de ea?”
(Știința voioasă, Friedrich Nietzsche)
În ciuda încerărilor nebunului de a-i lumina pe oamenii din jurul lui referitor la enormitatea morții lui Dumnezeu, indivizii de pe stradă nu-i oferă deloc atenție. Când observă indiferența din jurul lui, ”și-a aruncat felinarul pe jos, spărgându-se în bucăți și stingându-se”.
”Am venit prea devreme, nu este încă momentul potrivit. Acest eveniment monstruos este încă pe drum și călătorește – nu a ajuns încă la urechile omnului.”
Mai târziu în viață, Nietzsche ajunge la concluzia că pierderea credinței în teorii de ”Lumi Adevărate” este, de fapt, cel mai glorios eveniment care se poate abate asupra omenirii.
”De fapt, filosofii și ”spiritele libere” se simt iluminați de un nou răsărit atunci când primesc știrea că Dumnezeu e mort; inimile noastre se umplu de mulțumire, uimire, premoniție și anticipare. În sfârșit, orizontul pare să se deschidă iar…marea, marea noastră stă întinsă înaintea noastră; poate că până acum nu a existat cu adevărat o mare de o asemenea deschidere.”
(Știința voioasă, Friedrich Nietzsche)
Un univers fără zei, sau fără un scop transcedental care să conducă viețile oamenilor către un final comun, este un univers, conform lui Nietzsche, unde indivizii puternici și creativi pot să-și sculpteze liber propriile vederi asupra vieții. Totuși, această atitudine nu i-a venit în mod natural lui Nietzsche, ci a trebuit să o adopte după ani de chinuri, durere și suferințe. În tinerețe, Nietzsche a simțit pe pielea lui chinul vieții fără zei, trăind agonia nihilismului. El scrie:
”Dar tragedia este că ne este imposibil să mai credem în dogme religioase sau metafizice odată ce avem rigorile metodelor adevărului în capete și în inimi, și, totuși, evoluția omenirii ne-a făcut atât de delicați, sensibili și dependenți încât avem nevoie de cele mai potente remedii și reasigurări – de aici apare pericolul ca omul să sângereze până la moarte din adevărul pe care l-a recunoscut. Byron spunea acest lucru: Tristețea este cunoaștere; cei ce știu cele mai multe trebuie să jelească cel mai mult adâncimea adevărului fatal, pomul cunoașterii nefiind și cel al vieții.”
(Omenesc, prea omenesc, Friedrich Nietzsche)
Acum trebuie să ne întrebăm de ce era atât de convins Nietzsche că Dumnezeu e mort. În vremurile noastre este, de obicei, considerat că declinul credinței religioase este rezultatul dezvoltării științelor naturale. Nietzche, în schimb, abordează o altă variantă:
”În timpurile trecute, omul trebuia să dovedească că nu există zei – astăzi putem studia cum credința că trebuie să existe un Dumnezeu a putut să apară și cum această credință și-a căpătat greutatea și importanța: o contra-dovadă că nu există Dumnezeu devine redundantă. Când, în trecut, cineva încerca să infirme ”dovada existenței lui Dumnezeu”, rămânea mereu gândul că dovezi mai bune decât cele deja infirmate ar putea să-ți facă apariția: în acele timpuri, ateii nu știau cum să dea o lovitură decisivă.”
(Amurgul, Friedrich Nietzsche)
Nietzsche nu credea în posibilitatea infirmării existenței ”Lumilor Adevărate” indiferent de ce argumente ar fi adus știința, fiind conștient că credincioșii le vor nega cu argumentele lor. În schimb, Nietzsche credea că a infirmat existența ”Lumilor Adevărate” prin observațiile lui psihologice. El s-a uitat în mintea credinciosului și a înțeles de ce avea credințe. Considera că aceste credințe satisfac nevoi psihologice profunde – asemenea teorii au fost concepute de om pentru a găsi liniștea cu care să se protejeze de realitatea dură a vieții.
Trebuie examinată și aparenta contradicție din gândire lui Nietzsche în ceea ce privește moartea lui Dumnezeu. El admite că ”Lumi Adevărate”, folosind termenul de lume metafizică, ar putea exista:
”Este adevărat, ar putea exista o lume metafizică; absoluta ei posibilitate este greu de combătut.”
(Omenesc, prea omenesc, Friedrich Nietzsche)
El admite că ”Lumile Adevărate”, sau zeii, pot exista. Fiind oameni, suntem animale predispuse la erori, iar cunoștințele noastre despre acest vast univers sunt extrem de limitate. În acești termeni nu putem știi cu certitudine niciuna din variante. Cu toate acestea, Nietzsche era neclintit în convingerea că trebuie să-și trăiască viața fără credință în ”Lumi Adevărate” sau în zei. Motivul este unul utilitar, el considerând că viața oamenilor ar fi mai de succes fără astfel de credințe.
Crezând că o viață mai bună îi așteaptă după moarte, omul scapă de responsabilitatea și greutatea unei vieți trăite la potențialul ei maxim. Astfel, renunțând la credința în ”Lumi Adevărate”, omul este lăsat singur în lume cu alegerea dintre două opțiuni: fie să-și trăiască viața cât mai din plin, fie să și-o petreacă cuprins de vină și de milă-de-sine pentru ceea ce putea să fie.
În autobiografia lui, Nietzsche explică de ce credea că o lume compusă din oameni fără credință în ”Lumi Adevărate” ar fi o lume mai bună:
”Conceptele de ”dincolo” și ”Lume Adevărată” sunt inventate pentru a devaloriza singura lume care este – pentru a nu păstra niciun scop, motiv sau sens de a face ceva pentru realitatea noastră pământeană.”
(Ecce homo, Friedrich Nietzsche)