Foto: The Agony in the Garden, William Blake 1799-1800
Nietzsche era un gânditor extrem de sensibil la importanța și însemnătatea nevoii de sens în viață a omului, sensibilitate ce devine aparentă în următorul pasaj:
”Gradual, omul a devenit un animal fantastic care mai are de îndeplinit, în plus, încă o condiție față de celălalte animale: omul trebuie să creadă, să știe din timp în timp, de ce există; rasa lui nu poate înflori fără o periodică încredere în viață.”
(Știința veselă, Friedrich Nietzsche)
Nenumărați alți gânditori au examinat și au încercat să înțeleagă această nevoie universală de ”sens” sau, cum spune Nietzsche, această nevoie a omului de a știi ”de ce există”. De exemplu, filosoful Ernest Becker notează că au existat triburi primitive care nu au mai putut trăi după ce au fost expuși influenței societății vestice pentru prima dată, realizând că sensul vieții, de care erau înainte siguri, nu era scris în țesătura universului.
În cartea lui, spune:
”Antropologii știu, de mult, că atunci când membrii unui trib își pierd sentimentul că modul lor de viață este stabil în timp, se opresc din a se mai reproduce sau, în număr mare, se întind pe jos și mor lângă râuri pline cu pești; mâncarea nu este principala hrană a omului”
(Nașterea și moartea sensului, Ernest Becker)
Becker consideră nevoia de sens a vieții mai importantă decât o considera Nietzsche. Omenirea nu numai că trebuie să creadă că viața are sens ca să înflorească, ci trebuie să fie convinși că viața are sens pentru a supraviețui.
Care parte a existenței umane crează această nevoie de a crede într-un sens al vieții? Am notat, deja, parerea lui Arthur Schopenhauer care susținea ca sursa este inevitabilitatea suferinței combinată cu conștientizarea certitudinii morții. Și Nietzsche, influențat de Schopenhauer, susținea că nevoia pentru sens a vieții este legată intim de nevoia de a avea un sens pentru suferințe. El spunea:
”Omul, cel mai curajos dintre animale, și unul dintre cei mai obișnuiți cu suferința, nu repudiază suferința în sine; el o dorește, chiar o caută, cu condiția de a i se oferi un sens pentru ea, un scop al suferinței. Lipsa de sens a suferinței, și nu suferința însăși, este blestemul aruncat asupra omenirii până acum.”
(Genealogia moralei, Friedrich Nietzsche)
Mai specific, Nietzsche credea că nevoia ubicuuă pentru existența unui sens al vieții este cauzată de faptul că viața este plină de suferință, durere, pierdere, frică, anxietate, și se sfârșește nu în fericire, ci în moarte. Astfel, pentru ca greutățile existenței umane să poată fi îndurate, este necesar ca indivizii să creadă că suferința lor are un scop.
Dupa cum am observat, scopul suferinței a fost, în mod tradițional, crezut ca existând în exteriorul vieții pământene. Pentru a gasi un sens în viață, oamenii au postulat existența unei alte realități, considerată ca fiind superioară lumii în care trăim zi de zi. Scopul vieții, conform celor ce au asemenea credințe, este obținerea accesului în această realitate superioară. Întrebarea care apare acum, și pe care trebuie să o luam în considerare, este de ce sensul vieții a fost găsit într-o altă realitate, și nu în aceasta?
În timp ce pentru mulți oameni existența pare să fie plină de malevolență, suferință, plictiseală, pierdere și frică, există momente în viața fiecăruia în care trăiesc o senzație plăcută de liniște și fericire. Pentru majoritatea oamenilor aceste momente sunt rare, dar când cineva are o asemenea experiență, ea lasă o urmă permanentă în mintea lor. Aceste experiențe pot cauza apariția, în individ, a unei dihotomii între experiența tipică a vieții, pe care filosoful german Goethe o descrie ca fiind ”rostogolirea perpetuă a unui bolovan ce trebuie împins pe vecie”, și acele rare experiențe de fericire pură.
Apariția acestei dihotomi crează la rândul ei dorința de a trăi o viață plină cu doar aceste momente de fericire. Indivizii lucrează fără încetare sa-și satisfacă obiectivele și dorințele sperând astfel că durerea și suferința vor dispărea din viața lor și tot ce va rămâne va fi fericirea de durată.
Totuși, oricât s-ar încerca, acest ideal al fericirii veșnice este o iluzie, iar cei cu mintea trează vor realiza că în aceasta existență pământeană fericirea perpetuă este o utopie. În plus, suferința pare a fi inevitabilă vieții, și evadarea din ea posibilă doar prin anihilarea existenței, cu alte cuvinte, prin moarte.
Această viziune a existenței inospitalieră fericirii de lungă durată, a împins mulți oameni spre o viziune pesimistă a vieții. Nietzsche, după cum am văzut, credea că pesimismul este forma incipientă sau o ușă către nihilism. Cei ce ajung la această concluzie, că existența este complet inospitalieră fericirii ideale, sunt prezentați cu două opțiuni.
Prima este să decidă că viața, plină de durere și suferință și terminându-se în anihilarea completă, este fără sens, devenind astfel nihilist existențial. Totuși, această opțiune este una pe care majoritatea oamenilor încearcă să o evite, deoarece disperarea resimțită față de această lipsă de sens poate, în cazuri extreme, să îi doboare la pat sau să-i împingă în depresie, blocându-le capacitatea de a munci sau de a prospera în orice direcție. Lev Tolstoi este un exemplu paradigmic al individului care, după o criză spirituală devine, pentru scurt timp, un nihilist existențial. El scrie:
”Viața mea s-a oprit în loc. Puteam respira, mânca, bea și dormi, neputându-mă abține de la ele; dar nu eram viu, neavând nicio dorință de a îndeplini ceva. Dacă îmi doream ceva, știam de la început că, indiferent daca satisfăceam acea dorință sau nu, nu aș fi obținut nimic. Dacă o zână ar fi venit și ar fi oferit să-mi îndeplinească toate dorințele, nu aș fi știut ce să îi cer. Dacă în momentele de intoxicare aș fi simțit ceva ce, deși nu era dorință, era o reminiscență a unor dorințe mai vechi, în momentele de sobrietate percepeam asta ca pe o nălucă din care nu aveam ce să-mi doresc. Nu-mi doream nici măcar să știu adevărul, banuind care ar fi fost el oricum. Adevărul era că totul e lipsit de sens. Trăisem și trăisem, mersesem și mersesem, până am ajuns în punctul în care vedeam clar că înaintea mea nu era nimic altceva decât distrugere. Era imposibil să mă opresc, imposibil să mă întorc, imposibil să-mi închid ochii sau să evit să văd că în față nu era decât suferință și moarte reală – anihilarea completă.
(O confesiune, Lev Tolstoi)
A doua opțiune a fost, tradițional, una mult mai favorabilă, în comparație cu starea neplăcută provocată de nihilism – așa cum putem vedea în pasajul anterior. Această opțiune implică degradarea existenței pământești și pozitivarea unei existențe într-o realitate superioară, după cum scrie Nietzsche:
”O evadare rămâne: să condamni această lume ca fiind o decepție și să inventezi o lume în afara ei, o Lume Adevărată.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
Această a doua opțiune oprește în loc nihilismul, condamnând această lume ca fiind inferioară, o lume înșelătoare, și susținând că o lume adevărată de o mai mare valoare există în afara realității pământești. O Lume Adevărată este o realitate utopică alternativă, o realitate plină de fericire, liniște și adevăr. Oferă un sens vieții prin susținerea că, deși această existență pământească este, în mare parte, un chin, printr-un trai corect, omul este capabil să intre într-o Lume Adevărată și să obțină ceea ce toți oamenii doresc: o viață plină de fericire indestructibilă.
William James, în cartea ”Varietăți de experiențe religioase”, dă ecou ideii că ceea ce oamenii își doresc este să se lepede de toate aspectele detestabile ale existenței pământești, și să trăiască o viață plină de fericire permanentă și liniște sufletească.
”Faptul că putem muri, până și că ne putem îmbolnăvi, ne perplexează; faptul că în acest moment trăim și suntem sănătoși este irelevant acestei perplexități. Noi ne dorim o viață necorelată cu moartea, o sănătate nepredispusă la boli, un bine care nu poate dispărea, un bine care, de fapt, este dincolo de orice Bine natural.”
(Varietăți de experiențe religioase, William James)
Acum este clar că suferința și realizarea a ceea înspre ce ne îndreptăm, în cuvintele lui Tolstoi, ”anihilarea completă”, este ceea ce împinge oamenii spre credința în existența unei Lumi Adevărate deoarece, dacă cineva crede că intrarea într-o asemenea lume este posibilă, poate ține în loc nihilismul. Intrarea în Lumea Adevărată devine scopul identificat al vieții de care avem nevoie pentru a justifica toate suferințele care acompaniază existența în această lume, sau, așa cum spune Nietzsche:
”Omul trebuie susținut în suferință de o speranță atât de înaltă încât niciun conflict cu actualitatea nu o poate stăvili; atât de înaltă încât nicio împlinire nu o poate satisface: o speranță către ceva dincolo de această lume.”
(Anticristul, Friedrich Nietzsche)